marți, 13 decembrie 2011

Un copil are nevoie de noi - stă în puterea noastră să-l ajutăm pe Bibi

Scriu aceste rânduri cu multă emoţie si speranţă. Vreau din tot sufletul ca aceasta campanie sa reuşească să ajute cât mai mult un copil, care are, la fel de mult ca şi oricare dintre noi, dreptul la o viaţă normală.
Despre Bibi am aflat mai demult de la Bogdana. De atunci, am încercat să ajut atât cât mi-a stat în putinţă, dar acum cred că putem face mai mult. Trebuie să ne mobilizăm şi să punem "universul" să lucreze pentru Bibi. Ştiu că este posibil. Trebuie doar să credem şi să oferim puţin, foarte puţin, din timpul şi viaţa noastră pentru o altă viaţă.
Am preluat de la Bogdana bannerele şi informaţiile privind numerele de telefon şi SMS. Vă rog să le folosiţi şi să le daţi mai departe. Vă mulţumesc.

SMS 2 euro/sms - 848
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.
Atentie: Numerele intra in vigoare pe 10 decembrie si sunt valabile pana pe 16 decembrie ora 24:00!
Link-ul catre site-ul fundatiei Mereu Aproape: site-ul Fundatiei Mereu Aproape Link-ul catre blog-ul lui Bibi: www.viatacudba.blogspot.com/ .
Bannere - le puteti insera in blog-ul/site-ul vostru. Rescrieti codul exact sau folositi copy/paste: dimensiunea 180X400: dimensiunea 125X125: dimensiunea 150X500:  dimensiunea 250X250:
Bibi are nevoie de ajutor
Bibi are nevoie de ajutor
Bibi are nevoie de ajutor
Bibi are nevoie de ajutor
Bibi are nevoie de ajutor
Bibi are nevoie de ajutor
Bibi are nevoie de ajutor

duminică, 4 decembrie 2011

Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta!

E ziua Domnului. Duminică, 04 decembrie 2011.
La Sfânta Liturghie de azi se citeşte Evanghelia după Luca 13, 10-17, despre vindecarea unei femei gârbove.

În vremea aceea Iisus învăţa într-una din sinagogi sâmbăta. Şi, iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta! Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Atunci mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniţi în aceste zile şi vă vindecaţi, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul însă i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul sau asinul său de la iesle şi nu îl duce să îl adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei? Şi, zicând El acestea, s-au ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele slăvite, săvârşite de Dânsul. (Luca 13, 10-17)
Sfânta Evanghelie de azi are profunde înţelesuri duhovniceşti şi o legătură strânsă cu perioada de post în care ne aflăm, ca timp de pregătire pentru sărbătoarea mare şi sfântă a Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Femeia gârbovă, căutătoare a mântuirii
Această Evanghelie ne dezvăluie, în acelaşi timp, puterea lui Dumnezeu, arătată în Mântuitorul Iisus Hristos, ca putere a iubirii vindecătoare, şi virtuţile ascunse ale femeii gârbove, care de optsprezece ani era robită de o legătură nevăzută a Satanei, sub forma unei neputinţe trupeşti.
Evanghelia ne spune că, pe când se afla într-o sinagogă, Mântuitorul Iisus Hristos a văzut o femeie gârbovă, aplecată cu faţa spre pământ şi care suferea astfel de optsprezece ani. Ea nu putea să ridice privirea în sus, nici să vadă feţele oamenilor, nici albastrul cerului. Totuşi, această femeie, în pofida bolii şi a neputinţei ei, venea cu regularitate la sinagogă şi se ruga lui Dumnezeu, poate nu atât pentru vindecarea trupului său, cât pentru mântuirea sufletului său. Femeia gârbovă unea răbdarea bolii ei apăsătoare cu lucrarea rugăciunii ei stăruitoare.
Deci, văzând-o, Iisus Domnul, într-o zi de sâmbătă în sinagogă, a chemat-o la El şi i-a zis: "Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta!" (Luca 13, 12), apoi Şi-a pus mâinile Sale asupra ei, iar femeia îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Atunci, mai-marele sinagogii, făţarnic şi plin de invidie, spunea celor prezenţi, fără să se adreseze direct lui Iisus, că şase zile sunt în care poate omul să lucreze, dar în ziua sâmbetei nu trebuie să se săvârşească nici o lucrare, nici chiar o vindecare de boală (Luca 13, 14).
Mântuitorul Iisus Hristos, însă, văzând invidia şi făţărnicia mai-marelui sinagogii şi a celor care gândeau ca acesta, a răspuns: "Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul sau asinul său de la iesle şi nu îl duce să îl adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei?" (Luca 13, 15-16). Acest răspuns ferm al lui Iisus a ruşinat pe mai-marele sinagogii şi pe cei ce erau potrivnici lui Iisus. În final Evanghelia spune că "poporul întreg se bucura de faptele slăvite, săvârşite de El" (Luca 13, 17).
Dacă doriţi să citiţi mai mult - sursa Ziarul Lumina
Să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne dăruiască bucuria ajutorului Său şi a săvârşirii faptelor bune, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin!

joi, 1 decembrie 2011

România, te iubesc!

Azi este 1 Decembrie - Ziua Naţională a României
Este Ziua Marii Uniri, când românii din toate provinciile istorice şi-au văzut destinele unite într-o singură glie străbună. Un moment unic, un moment sfânt, un moment al voinţei fierbinţi a unei naţiuni întregi. A trecut aproape un secol de atunci. România a trecut prin multe încercări şi transformări. Avem o şansă extraordinară de a demonstra lumii întregi că suntem un popor demn de respect. Tot ce ne mai trebuie este acel entuziasm şi acea determinare pe care au avut-o înaintaşii noştri. Care au trecut peste nişte bariere cumplit de grele şi au împlinit un vis, ce multă vreme păruse o nebunie de neîmplinit. Iar ei au reuşit şi au împlinit acel vis măreţ! Pentru că au vrut şi pentru că au dorit acest lucru din toată inima. Cu toată dragostea pentru această ţară, pentru acest popor, pentru care mulţi şi-au dat viaţa. 
Cu gândul la cei ce au fost, la eroii şi oamenii de seamă pe care i-a dat acest pământ, ar trebui să ne gândim cu alte sentimente la ţara noastră, la patria în care ne-am născut şi căreia îi aparţinem. Ar trebui să reconsiderăm noţiunea de patriotism, atât de uitată în ultimul timp şi să o reaşezăm în rândul valorilor esenţiale ale existenţei noastre. Dincolo de orice alte etichete, suntem români. Ne-am născut aici şi vom purta în fiecare fibră a fiinţei noastre amprenta spirituală a românităţii.  
În tot ceea ce suntem, ceea ce simţim, gândim, grăim sau facem, suntem şi vom rămâne români! Stă numai în puterea noastră să facem din aceasta un motiv de mândrie, de împlinire spirituală.
Să nu uităm ceea ce alţii, mai înainte de noi, au împlinit cu sacrificii şi cu vrednicie, cu credinţă în suflet şi cu dragoste neţărmurită, faţă de neam şi ţară. Să nu uităm cine suntem cu adevărat, să învăţăm să ne purtăm cu vrednicie numele de români, cinstind prin faptele noastre memoria înaintaşilor. Şi să nu uităm că vom lăsa, la rândul nostru, urmaşilor noştri, această ţară şi moştenirea de suflet a unui neam căruia trebuie să-i redăm locul de cinste pe care îl merită. Este datoria noastră să împlinim acest lucru!
Este Ziua Naţională a României şi ziua tuturor românilor. De aici şi de pretutindeni! Oriunde s-ar duce un român, el va purta în suflet, cu sine … România! O va duce cu el pretutindeni. În gânduri, în amintiri, în casa părintească, în tărâmul natal, în cuvânt, în cântece, credinţă, în familie, prieteni, locuri, lucruri şi …câte şi mai câte!
Se cuvine ca în această zi sfântă să ne amintim de cei ce nu mai sunt şi de faptele lor. Să-i pomenim în gândul şi în rugăciunile noastre.
Se cuvine să înălţăm din inimă un gând de rugăciune către Părintele Ceresc, mulţumindu-I pentru ocrotirea Sa şi rugându-L să ocrotească pământul nostru strămoşesc şi neamul românesc!
Şi să ne-ajute să rămânem întru toate pe drumul cel bun.
La mulţi ani, România!
La mulţi ani, români de pretutindeni! 
Dumnezeu să binecuvinteze România!

miercuri, 30 noiembrie 2011

Sfântul Apostol ANDREI

Ziua de 30 noiembrie este deosebit de o importantă pentru poporul nostru. Creştinii români îl cinstesc pe acela care, acum aproape 2000 de ani, a semănat, prin predica sa, cuvântul Evangheliei pe teritoriul ţării noastre. Sfântul Apostol ANDREI este primul chemat la apostolie dintre ucenicii Domnului. Era din oraşul Betsaida, fiul lui Iona evreul, fratele lui Simon Petru – alt apostol al lui Hristos. Înainte de a răspunde chemării Domnului, cei doi fraţi au fost mai întâi ucenicii lui Ioan Botezătorul. Atunci când l-au auzit pe Ioan arătând spre Domnul şi zicând: 
Iată Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii“, 
l-au lăsat pe acesta şi l-au urmat pe Hristos.
Potrivit istoricului Eusebiu din Cezarea şi a unor mărturii ale vremii lui, Sfântul Andrei a predicat Evanghelia de-a lungul coastei de sud şi pe ţărmul de vest al Mării Negre, în Scythia Minor, Dobrogea de astăzi, unde au trăit strămoşi ai poporului român. Cercetările istorice din ultimii ani ne arată că în periplul său prin Scythia Minor, Sfântul Andrei l-a luat cu sine şi pe bunul său prieten – Sfântul Apostol Filip. Prin misionarii, care i-au urmat Celui dintâi chemat la apostolat, Evanghelia a pătruns în zonele mai adânci ale teritoriului geto-dac, spaţiul de formare a poporului român.
Sfântul Apostol Andrei a murit ca martir la sud de Dunăre, în cetatea Patras, fiind răstignit pe o cruce în formă de X – cruce care avea să-i poarte numele – „crucea Sfântului Andrei”. 
Moaştele Apostolului Andrei s-au aflat pentru multă vreme la Constantinopol, fiind aduse aici în zilele împăratului Constanţiu, fiul Sfântului Împărat Constantin.

duminică, 27 noiembrie 2011

“Omule, tu te transformi în ceea ce iubeşti: în Dumnezeu, dacă tu Îl iubeşti pe Dumnezeu; în pământ, dacă tu iubeşti doar pământul”

E ziua Domnului. Duminică, 27 noiembrie 2011.
La Sfânta Liturghie de azi se citeşte Evanghelia după Luca 18, 18-27:
Şi L-a întrebat un dregător, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu. Ştii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Auzind Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Şi văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Şi cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu (Luca 18, 18-27).
Dumnezeiasca Evanghelie a acestei duminici este aceeaşi cu cea ascultată în Duminica a XII-a dupa Rusalii - 04 septembrie 2011, cu unele mici deosebiri. Astăzi este redată de Sfântul Evanghelist Luca, după ce în Duminica a XII-a a fost redată de Sfântul Evanghelist Matei (XIX, 16-26).
Doamne, ce să fac?”  
O întrebare pe care toţi ar trebui să ne-o punem înaintea Domnului. Şi nu doar să punem această întrebare, ci şi să privim numai în direcţia pe care El ne-o arată, fără să mai zăbovim uitându-ne în urmă, după cele atât de trecătoare şi inutile în ceasul decisiv al vieţii noastre. Să privim spre veşnicia Iubirii lui Dumnezeu! Aceea este adevărata bogăţie la care să râvnim.
“Eu sunt Calea, Adevarul şi Viaţa!” Mai greu este să şi înţelegem mereu că acesta este singurul drum……(Sursa aici - Doamne, ce să fac?)

duminică, 20 noiembrie 2011

"Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”

E ziua Domnului. 
La Sfânta Liturghie de azi se citeşte Evanghelia după Luca 12, 16-21, care ne reaminteşte o parabolă plină de învăţăminte profunde: pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina. Iată cum consemnează Sf. Evanghelist Luca această istorioară:
Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.” (Luca 12, 16-21).
O pildă care reflectă cu putere una dintre gravele patimi ale omului din toate timpurile: lăcomia după avere, după bogăţii. O lăcomie care îl desprinde pe om din legătura sa fiinţială cu realităţile dumnezeieşti, spre care omul trebuie să tindă, şi-l lipeşte exclusiv de această lume materială, de lucrurile atât de trecătoare, de cele efemere.
Dacă din toate cele agonisite, omul ştie să găsească şi un prilej de mărinimie, de generozitate faţă de cei ce au nevoie de un sprijin, omul va fi departe de pericolul lăcomiei. Generozitatea, milostenia, bunătatea sunt căi de echilibru în viaţa omului. Şi de apropiere de Dumnezeu. Aşa cum El revarsă Iubire şi bunătate peste toţi oamenii, buni sau răi, asemenea trebuie să fim şi noi, oamenii, unii faţă de alţii. Atunci când uităm de semeni, uităm şi de Dumnezeu, uităm şi de noi înşine! Ajungem să idolatrizăm bogăţia şi să ne închinăm cu totul ei!
Un proverb popular spunea că „Cel ce dă, lui îşi dă!” Cele ce dăruim din inimă se vor preschimba în comori de iubire în lumea cea plină de iubire a lui Dumnezeu. Ceea ce aici, pe pământ putem să facem cu ajutorul unor simple lucruri, şi ele trecătoare ca şi noi, ne poate aduce cu adevărat comori nepieritoare în ceruri. Acolo unde singura  şi adevărata comoară nepreţuită este Iubirea lui Dumnezeu! Iar pentru a ajunge la această Iubire, trebuie să plecăm de la iubirea semenilor. Iubindu-i pe aceştia, ajutându-i, preţuindu-i, urcăm treaptă cu treaptă spre cunoaşterea şi Iubirea Părintelui ceresc.  
Nu întâmplător se citeşte această pildă în Postul Crăciunului. Postul care trebuie privit nu doar ca o simplă dietă alimentară. Ci ca un urcuş spiritual, ca o cale a regăsirii noastre. Ca o cale a corectării derapajelor nostre atât întru cele spirituale, cât şi fizice. Postul ca un prilej de înfrânare, de înfrângere a egoismului ce ne distruge. Un prilej de a redescoperi mărinimia, bunătatea, milostenia. Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său, din Iubire, pentru ca să ne mântuiască, să ne salveze. Ne-a copleşit cu cea mai mare Iubire. Ne-a arătat prin tot ceea ce a spus sau făcut că Iubirea este singura cale spre veşnicie! Iubirea sub toate aspectele ei.
O pildă care trebuie să ne dea de gândit dacă am ales corect priorităţile vieţii noastre. O pildă care trebuie să ne determine să acţionăm în direcţia corectă, fără să ne încredem  în cele ce sunt mai trecătoare şi decât noi. Ci doar în Dumnezeu, în veşnica Sa Iubire…
Citiţi mai multe aici – Adevărata bogăţie.

Nu vă adunaţi comori pe pământ unde molia şi rugina le strică şi unde hoţii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer….!.” (Matei 6,19-20)

duminică, 13 noiembrie 2011

Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi - aceasta este CALEA!

E ziua Domnului. Duminică, 13 noiembrie 2011.
La Sfânta Liturghie de azi se citeşte Evanghelia după Luca 10, 25-37, despre una dintre cele mai frumoase şi mai profunde dintre pildele Mântuitorului, cea a samariteanului milostiv. Iată cum ne vorbeşte Mântuitorul prin cuvintele acestei pilde:
Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea” (Luca 10, 25-37).
O pildă care ne lămureşte la modul foarte clar Calea sigură pe care putem ajunge la mântuire. Calea cea mai la îndemână prin care Îl putem descoperi pe Dumnezeu şi prin care Îi putem arăta mulţumirea, recunoştinţa. Este Calea Iubirii – a acelei Iubiri dumnezeieşti prin care au fost create toate, prin care Dumnezeu le-a rânduit pe toate şi datorită căreia ne-a îngăduit pe noi oamenii, chiar şi atunci când am fost atât de departe de El prin neascultare. Şi, dincolo de toate, Iubirea prin care Dumnezeu S-a făcut om, ca pe oameni să-i înalţe din păcat şi să-I mântuiască. 
Parabola samarineanului milostiv este o lecţie simplă şi clară despre cum trebuie să înţelegem Iubirea, ca dimensiune dumnezeiască a existenţei. Iubirea ca unică măsură a umanităţii noastre. Iubirea ca scară prin care ne putem înălţa la idealul asemănării cu Dumnezeu. Iubirea pe care omul o poate învăţa plecând de la realitatea concretă, imediată, de la aproapele, semenii de lângă noi, pe care trebuie să-i privim întotdeauna ca pe nişte egali, ca pe nişte fraţi, ca pe unii ce sunt şi ei creaţi după chipul lui Dumnezeu. În felul acesta ajungem să-L descoperim pe Dumnezeu în fiecare dintre noi. Şi tocmai acesta este miracolul Iubirii!
„Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”
Dar cine este aproapele tău ? Este orice om, fără nici o deosebire! Pentru că şi Iubirea lui Dumnezeu se revarsă peste toţi oamenii, fără nici o deosebire! Iubirea noastră trebuie neapărat să se acordeze cu modelul suprem al Iubirii divine! O iubire fără limite, o iubire nesfârşită… Iubirea care se dăruie total! Iubirea pentru TOŢI!
Trebuie să învăţăm să fim generoşi, să fim mai buni! Să fim samarineni milostivi pentru cei de lângă noi! Mai ales pentru cei ce sunt într-atâtea nevoi. Şi sunt multe nevoi, suferinţe, probleme, în lumea aceasta, la semenii de aproape de noi. Oricât ni s-ar părea că suntem de credincioşi, singura măsură a credinţei va rămâne Iubirea! Milostenia, faptele iubirii!
Acesta este mesajul Domnului şi pentru noi, cei de astăzi, celor din această lume ultra-tehnologizată, dar atât de săracă sufleteşte: 
Mergeţi şi voi şi faceţi asemenea!”
Sursa - Pilda iubirii mântuitoare
 *        *        *
Azi, 13 noiembrie, Biserica îl cinsteşte pe unul dintre cei mai de seamă Ierarhi, slujitor strălucit al Bisericii lui Hristos, pe Sfântul Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului. Personalitate aleasă, orator de neegalat, exeget strălucit, Sfântul Ioan „Gură de Aur“ (Hrisostom) este preţuit şi cinstit în toate Bisericile creştine. Omiliile sale sunt folosite şi astăzi ca predici, pentru mesajul lor profund şi pentru actualitatea lor. In ele se reflectă atât de bine viaţa autentică a Noului Testament, precum şi îndemnul la moralitate, simplitate şi sobrietate – caracteristici esenţiale ale unei vieţi creştine autentice. Sfântul Ioan rămâne prototipul slujitorului creştin, fidel până la capăt datoriilor sale spirituale şi neplecat compromisurilor acestei lumi.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!Sursa - Sfântul Ioan Gură de Aur
 *        *        *
Tot azi, pe 13 noiembrie, creştinii din România sărbătoresc Ziua Bibliei. Este o zi în care, indiferent de confesiunea de care aparţinem, cu toţi ar trebui să ne îndreptăm inimile spre cuvântul lui Dumnezeu care ni s-a revelat nouă, oamenilor, ca să ne fie spre iluminare şi mântuire. Cuvântul lui Dumnezeu care s-a descoperit oamenilor sfinţi în chip dumnezeiesc, iar ei l-au fixat în scris pentru a rămâne veşnic în mijlocul oamenilor, în sufletul şi în inima lor.
Dincolo de lucrurile în care, între creştini, sunt puncte deosebitoare, Biblia rămâne cuvântul lui Dumnezeu, care ne uneşte, care ne apropie, în care trebuie să ne regăsim împreună, căci în acest cuvânt Îl aflăm pe Dumnezeu Tatăl – Creatorul şi Atotţiitorul, pe Dumnezeu Fiul – Mântuitorul întregii lumi, Cel ce s-a întrupat şi s-a făcut om ca şi noi şi pe Dumnezeu Sfântul Duh – Sfinţitorul întregii existenţe.
Biblia este mai mult decât o carte importantă pentru cultura umanităţii. Scrisă pe parcursul a aproape 1500 de ani, fiecare pagină de-a sa înseamnă “paşii” lui Dumnezeu prin lume, printre oameni. Biblia înseamnă Iubirea lui Dumnezeu pentru noi! Biblia înseamnă lumină, bunătate, înălţare. Unire între noi şi unire cu Dumnezeu.
Cuvântul Bibliei este veşnic. Va dăinui peste timp şi ne transpune şi pe noi, muritorii oameni, în eternitatea lui Dumnezeu.
Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Matei 5,35) - Sursa - Ziua bibliei
 *        *        *
Şi, nu în ultimul rând, azi, 13 noiembrie, este ziua măicuţei mele dragi.

LA MULŢI ANI DRAGA MEA MAMĂ!
Noi, toţi cei patru copii, pe care i-ai adus pe lume şi i-ai crescut cu multă dragoste, te iubim, te respectăm şi te admirăm! 
Să ne trăieşti mulţi ani fericiţi!

marți, 8 noiembrie 2011

Sfinţii cei darnici - Mihail şi Gavriil

Începutul lunii noiembrie aduce cu sine o sărbătoare cu o semnificaţie specială. O sărbătoare închinată Îngerilor – acele fiinţe cereşti, duhuri slujitoare, mesagerii lui Dumnezeu în lumea noastră şi ocrotitori ai oamenilor – Arhanghelii Mihail şi Gavriil (Gabriel) împreună cu toţi Îngerii.
Arhanghelii sunt marii vestitori cereşti - ei au misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari ale lui Dumnezeu, de a descoperi voia lui Dumnezeu către oameni. În Sfânta Scriptură sunt amintiţi în mai multe rânduri cei doi mari Arhangheli – “voievozi ai oştilor cereşti” – Mihail şi Gavriil, care au avut un rol deosebit în istoria mântuirii oamenilor, mai ales în acele momente deosebite care au marcat mersul umanităţii.
Mihail - al cărui nume înseamnă “puterea lui Dumnezeu“ - este cel dintâi din ceata Sfinţilor Arhangheli. El este înfăţişat în iconografie purtând sabie de foc, simbol al puterii sale cereşti şi are menirea de a păzi legea lui Dumnezeu şi de a-i ajuta pe oameni să biruiască puterea vrăjmaşilor.
Gavriil (Gabriel) - al cărui nume înseamnă “bărbat al lui Dumnezeu“- este Arhanghelul bunelor vestiri, cel care are misiunea de a vesti oamenilor tainele cele dumnezeieşti, veştile cel bune ale evenimentelor mântuitoare. 
În iconografie el poartă în mână ori o floare de crin - simbol al purităţii şi al bucuriei - ori o sferă cu însemnele lui Iisus Hristos. Este un simbol al blândeţei şi bunătăţii. Pentru aceasta a fost ales şi trimis de Dumnezeu la Fecioara Maria din Nazaret, ca să-i vestească taina cea mare a întrupării Fiului lui Dumnezeu. Tot el a adus vestea zămislirii Fecioarei Maria către Sfinţii părinţi Ioachim şi Ana. El a vestit în templu, Sfântului Zaharia, că soţia sa Elisabeta va naşte pe Sfântul Ioan Botezătorul.
Să nu uităm că Sfinţii Arhangheli sunt cei dintâi Îngeri mijlocitori între Dumnezeu şi oameni. Ei au grijă şi milă de creştini şi-i ajută pe calea mântuirii. Prezenţa oştirii cereşti în viaţa noastră este o prezenţă dorită de Dumnezeu, pentru că este spre ajutorul nostru, al oamenilor. 
Fiecare om are un Înger păzitor, o prezenţă celestă în viaţa fiecăruia. Îngerul este un sol divin, un binevestitor al Domnului în viaţa fiecăruia, un apărător şi păzitor de nefastele ispitiri demonice, cu care suntem încercaţi în timpul vieţii. 
De vom şti să trăim în armonie, în iubire, în viaţă curată şi în rugăciune, mare bucurie am aduce tuturor îngerilor! 
(Sursa - Sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil - 8 noiembrie)
LA MULŢI ANI
tuturor celor care poartă numele celor doi sfinţi!

duminică, 6 noiembrie 2011

"Credinţa ta te-a mântuit."

E ziua Domnului. Duminică, 06 noiembrie 2011.
La Sfânta Liturghie de azi se citeşte Evanghelia după Luca 8, 41-56, despre învierea fiicei lui Iair. Iată cum relatează Evanghelia după Luca această minune:
Şi iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl rugă să intre în casa Lui, Căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, Apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi, femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat” (Luca 8, 41-56).
Aşa cum Domnul nostru Iisus Hristos a înviat pe tânăra fiică a lui Iair, cum a înviat pe tânărul din Nain şi cum a înviat pe Lazăr, tot aşa va face El prin puterea Lui şi cu noi, la Învierea cea de apoi, când vom fi vii trupeşte şi sufleteşte, după cum El Însuşi ne-a spus. Dacă nu avem credinţa aceasta, înseamnă că nu avem suficientă credinţă! Dacă avem credinţa aceasta, vom fi fericiţi şi în această viaţă şi dincolo de moarte. 
Fiecare dintre noi suntem în aşa fel creaţi încât uneori nu ne vine să credem că vom muri. Ştim că suntem muritori, dar nu ne vine uşor să acceptăm acest adevăr. De ce? Pentru că noi am fost creaţi de Dumnezeu pentru viaţă, pentru nemurire, pentru înviere! Nouă, oamenilor, ne-a spus Domnul Hristos, aşa cum i-a spus şi Martei: 
Eu sunt Învierea şi Viaţa, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi “(Ioan 11,25).
Dumnezeu nu ne lasă niciodată la greu, El este mereu alături de noi, chiar şi când ni se pare că nu mai e nimic de făcut! Mai ales atunci ne este alături, cerându-ne să îndrăznim şi să credem!

Citiţi mai multe aici – Hristos - Viaţa noastră cea veşnică.

duminică, 30 octombrie 2011

Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta...

E ziua Domnului. 
La Sfânta Liturghie de azi se citeşte Evanghelia după Luca 16, 19-31, despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. Iată cum ne vorbeşte Mântuitorul prin cuvintele acestei pilde:   
Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, Căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi”. (Luca 16,19-31).
Pentru că ştim că suntem trecători prin această lume, fiecare clipă a vieţii noastre trebuie să fie folosită din plin pentru dobândirea vieţii veşnice împreună cu Dumnezeu!

joi, 27 octombrie 2011

Sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştiului

Sfântul Dimitrie cel Nou (numit şi Basarabov, după numele localităţii de baştină) s-a născut în satul Basarabov, aflat la sud de Dunăre, în Bulgaria de azi, aproape de Rusciuc, pe malul râului Lom. Familia sfântului era creştină, de origine valahă (română sau aromână), spun unii biografi, şi se îndeletnicea cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Nu s-au păstrat multe documente scrise în legătură cu data naşterii Sfântului Dimitrie. S-a născut în timpul secolului al XIII-lea, pe vremea împăraţilor Petru şi Ioniţă Asan – conducătorii statului valaho-bulgar.
Ca şi cei din familia sa, ocupaţia tânărului Dimitrie a fost tot creşterea animalelor, alături de care a trăit mai mulţi ani ai vieţii sale. Dar adevărata sa vocaţie s-a dovedit a fi aceea de a-L sluji pe Hristos cu toată fiinţa sa. De aceea, încă din tinereţe, a intrat în viaţa monahală la o mânăstire din apropierea meleagurilor natale. Pe valea Lomului erau multe aşezăminte monahale. Într-unul dintre acestea, Dimitrie a dus o viaţă pustnicească, retrăgându-se pentru mai mulţi ani într-o peşteră situată în apropierea satului său natal. Sunt puţine datele documentare care să descrie în amănunt viaţa şi nevoinţele lui. Din tradiţia locului şi din cântările Bisericii aflăm despre nevoinţele acestui Sfânt:  
„Ca un înger pe pământ viaţa ţi-ai săvârşit, în post şi rugăciune ziua şi noaptea petrecând, ca să înfrângi pornirea ispitelor cu care te-ai luptat, ca un ostaş adevărat al lui Dumnezeu, a cărui voie ai împlinit-o din tinereţe, Dimitrie, şi toate întunecime le-ai socotit. Pentru aceasta şi noi cu credinţă te lăudăm şi te slăvim”.  
A dus o viaţă virtuoasă, în post şi rugăciune, într-o deplină smerenie. Se spune că într-o zi, pe când se întorcea cu animalele de la păscut, a călcat din greşeală pe un cuib acoperit de ierburi şi a strivit puişorii care se aflau în el. Profund mâhnit, s-a hotărât, spre pocăinţă, să lase desculţ timp de trei ani, fie iarnă, fie vară, piciorul care strivise cuibul, pentru fapta care îi mustra conştiinţa.  A ales să se retragă în pădure, adăpostindu-se într-o peşteră, aproape de râul Lom, neştiut de oameni şi aducând, zi şi noapte rugăciunile şi lacrimile sale ca ofrandă adusă lui Dumnezeu. Cunoscând dinainte ziua morţii sale, s-a întins între două lespezi de piatră, în peşteră, şi şi-a dat în pace sufletul lui Dumnezeu, neştiind nimeni locul sau momentul.
Moaştele Sfântului au fost descoperite în mod minunat, atunci când au crescut apele Lomului, surpând intrarea în peştera Sfântului Dimitrie. O copilă bolnavă din Basarabov a avut o viziune despre locul unde se aflau moaştele Sfântului, viziune pe care a povestit-o părinţilor. Aceştia au anunţat preoţii Bisericii care, adunându-se la locul indicat de copilă, au descoperit acolo, în albia râului, moaştele întregi ale Sfântului, ca o mărturie a revărsării harului lui Dumnezeu asupra acestui om sfânt. De acolo, sfintele moaşte au fost duse cu cinste la biserica din satul său natal, unde au făcut multe minuni. Aici au stat până în anul 1774, fiind cinstite cu evlavie de creştinii din acea zonă. În urma războiului ruso-turc ce a avut loc la sud de Dunăre, moaştele au fost luate de către armata rusă şi strămutate în Ţara Românească, cu scopul de a fi duse în Rusia. 
La Bucureşti, un creştin evlavios pe nume Hagi Dimitrie, a stăruit pe lângă autorităţile militare ruseşti, aflate pe teritoriul ţării noastre, pentru a dărui aceste sfinte moaşte românilor, având în vedere că Sfântul Dimitrie era de neam valah. Autorităţile ruseşti s-au învoit cu Hagi Dimitrie, lăsând pe Sfântul Dimitrie românilor. 
Ele au fost aşezate în Catedrala mitropolitană, fiind pentru închinători un izvor de binecuvântare duhovnicească. De-a lungul timpului s-a vorbit despre multe miracole ce s-au săvârşit la racla Sfântului, ca semn al puterii lui Dumnezeu. Sfântul Dimitrie cel Nou a fost declarat ocrotitor al Bucureştiului. (sursa)

miercuri, 26 octombrie 2011

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir

În calendarul creştin, la mijlocul toamnei, ne străluceşte în amintirea tuturor chipul unui mare martir: Sfântul Mare Mucenic Dimitrie – unul dintre cei mai cunoscuţi şi cinstiţi martiri ai Bisericii. Un om care a arătat că mai de preţ decât poziţia socială, averile sau funcţiile pe care le poate dobândi un om în această viaţă,  este credinţa în Dumnezeu, râvna pentru viaţa veşnică în comuniune cu Dumnezeu. Iar Sfântul Dimitrie a arătat aceasta din plin. Numele său îndeamnă la respect, cinstire şi la urmarea exemplului său extraordinar.


Sfântul Dimitrie (sau Dumitru) este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi la poporul român. Exemplul său de curaj şi credinţă a fost cinstit din plin de evlavia strămoşilor noştri. Multe biserici s-au ridicat în cinstea sa. Mulţi oameni îi poartă numele. Sunt multe obiceiuri legate de sărbătoarea sa. În tradiţia folclorică românească, acest Sfânt e numit şi Sânmedru, iar praznicul lui desparte vara păstorească de iarna păstorească. În tradiţia populară Sfântul Dumitru şi Sfântul Gheorghe sunt fraţi, iar după cum s-au înţeles, Sfântul Dumitru trebuie să desfrunzească acum pădurile şi să-i cheme pe toţi la sărbătoarea recoltei, obicei păstrat până azi în multe zone ale ţării noastre. (sursa)

ACATISTUL SFÂNTULUI MARE MUCENIC DIMITRIE


Astăzi Sfântul Dimitrie mărturiseşte cu tărie pe Hristos înaintea împăraţilor şi a păgînilor. Astăzi Lie, sluga întunericului, este învins, iar fiii luminii sînt izbăviţi. Acum diavolul a fost biruit de Sfinţii Dimitrie şi ucenicul său Nestor care se roagă în cer pentru noi. Astăzi mucenicul lui Hristos Dimitrie este împuns în coastă ca şi Stăpînul său şi se jertfeşte pentru Evanghelie, ca un miel nevinovat.
Pentru aceasta îl cinstim pe Sfîntul Dimitrie şi-i cîntăm cîntări de laudă, căci el a biruit pe vrăjmaşul cel nevăzut şi a luat cununa biruinţei de la Hristos, Dumnezeu. În această zi se face mare pelerinaj cu icoana Sfîntului Dimitrie la mormîntul lui din Tesalonic şi toţi creştinii aduc flori de dumitriţă la biserici şi prin casele lor.
Însă nu numai astăzi, ci în toate zilele se cuvine să cerem ajutorul Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie, pentru că este grabnic ajutător. Să avem în casă icoana lui şi cînd putem să-i citim acatistul. Apoi să nu uităm că şi noi sîntem ostaşi ai lui Hristos şi fii ai Bisericii Ortodoxe. Deci, să avem curaj şi să nu dăm înapoi în faţa ispitelor şi necazurilor vieţii. Fără rîvnă şi bărbăţie, fără rugăciune şi smerenie, fără iubire creştină şi biserică, fără răbdare şi ajutorul sfinţilor nu ne putem mîntui.
Să-l rugăm pe Marele Mucenic Dimitrie să ne fie călăuză, ajutător, model de jertfă şi rugător înaintea lui Dumnezeu pentru mîntuirea sufletelor noastre. Amin.

marți, 25 octombrie 2011

duminică, 23 octombrie 2011

Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu!

E ziua Domnului.  
Duminică, 23 octombrie 2011, a XXII-a după Rusalii.
La Sfânta Liturghie de azi se citeşte Evanghelia după Luca 8, 26-39, despre vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor.
"Şi au ajuns cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui. Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus." Luca 8,26-39
Dacă am avea în minte toate bunătăţile pe care le-am primit şi le primim de la Domnul, n-ar mai fi printre noi nerecunoscători, n-ar mai fi călcători ai sfintei Lui voi, n-ar mai fi oameni care să nu-L iubească mai mult decât pe orişice.
Prin botez, ne izbăvim de păcatul strămoşesc şi de pierzania pe care el o aduce; prin pocăinţă, ne curăţăm mereu de păcatele care se lipesc neîncetat de noi. Dumnezeiasca Pronie ne apără de rele - pe care de multe ori nu le vedem - şi ne îndreaptă paşii pe calea cea mai puţin lipsită de primejdii pentru noi şi mai prielnică ţelurilor noastre; şi, până la urmă, tot ce avem este de la Domnul.
De aceea, se cuvine să ne dăruim Domnului din tot sufletul, să plinim întru toate voia Lui şi să proslăvim numele Lui cel preasfânt, mai ales cu viaţa şi cu faptele, ca să nu fim mai prejos decât îndrăcitul gadarean, care dintr-o dată s-a arătat atât de înţelept, încât a devenit pildă vrednică de urmat pentru toţi.
Sfântul Teofan Zavoratul

duminică, 16 octombrie 2011

Cine are urechi de auzit, să audă!

E ziua Domnului.  
Duminică, 16 octombrie 2011, a XXI-a după Rusalii.
La Sfânta Liturghie de azi se citeşte Evanghelia după Luca 8, 5-15, care ne readuce în memorie una dintre cele mai profunde parabole ale Mântuitorului: pilda semănătorului
O parabolă care ne explică din plin ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi, oamenii, prin Fiul Său întrupat, pentru a ne mântui din moarte şi păcat. Nu toţi au înţeles mesajul Său şi nici opera pe care a înfăptuit-o în mijlocul acestei lumi în care voinţa omului a adus răul, moartea, suferinţa.
Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, strigă: Cine are urechi de auzit să audă. Şi ucenicii Lui Îl întrebă: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.” (Luca 8, 5-15).
Semănătorul este chiar Dumnezeu, iar sămânţa este Cuvântul Său, Evanghelia Împărăţiei, „vestea cea bună”  a mântuirii ce ne-a venit prin Fiul. Însuşi Fiul este Cuvântul:
şi Cuvântul S-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” ( Ioan 1,14).

  • Sămânţa căzută lângă drum - reprezintă pe cei ce aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar vine diavolul şi fură sămânţa din inima lor. Aceştia sunt cei indiferenţi, cei dezinteresaţi, cei cărora păcatul le-a întunecat gândirea şi nu pricep, dar nici nu vor să priceapă cuvântul lui Dumnezeu! Ei nu mai sunt pământ bun, pentru că nu-şi mai aparţin. Răul şi necredinţa stăpânesc în inima lor. Lăsat să intre în inima omului, păcatul strică ogorul cel bun şi-l face neroditor. Face din inima omului un teren sterp. Aceasta este lucrarea diavolului, să strice inima omului spre nerodire!
  • Sămânţa căzută pe loc pietros - sunt acei oameni care aud Cuvântul lui Dumnezeu şi îl primesc cu bucurie, dar când vine o încercare peste dânşii se leapădă repede, pentru că nu au rădăcină adâncă. Aceştia sunt oamenii superficiali, entuziaşti la început, care repede primesc dar repede se şi leapădă. Oameni fără greutate.
  • Sămânţa căzută între spini - sunt aceia care primesc Cuvântul, dar spinii sufocă sămânţa care încolţeşte şi ajung să nu mai dea roadă. Aceştia sunt oamenii prea mult implicaţi în cele ale lumii, oamenii care aleargă numai după averi, plăceri şi alte deşertăciuni pe care pun foarte mult preţ. Pentru ei, Cuvântul lui Dumnezeu este mereu pe locul doi. Sunt oamenii care nu au înţeles niciodată care sunt adevăratele priorităţi ale vieţii, care este rostul adevărat al vieţii noastre. Ei sunt numiţi „suflete stăpânite de înghimpoasele griji ale veacului”.
  • Sămânţa căzută în pământ bun - sunt acei oameni care aud Cuvântul lui Dumnezeu, îl înţeleg, îl primesc cu toată inima şi aduc roadă bună cu răbdare şi statornicie.
Parabola este simplă şi uşor de înţeles. Totuşi, ea ne ridică o serie de întrebări, la care tot Domnul ne răspunde. Unii oameni au înţeles din această parabolă că numai unii sunt predestinaţi să fie pământul cel bun şi roditor. Ori acest lucru nu rezultă nici pe departe din pilda semănătorului! Predestinarea este doar o încercare a omului de a eluda responsabilitatea alegerilor şi a faptelor noastre. E simplu să dai vina pe Dumnezeu pentru ceea ce ai ales singur, pentru ceea ce ai hotărât cu bună ştiinţă şi în deplină libertate.
Dacă nu dau vina pe Dumnezeu, alţi oameni dau vina pe diavol! Aşa au făcut şi primii oameni. Eva a dat vina pe … şarpe, pe  amăgitorul!  Însuşi numele său – diavolos – înseamnă „cel care dezbină”, căci asta este tot ceea ce poate să facă: să amăgească, să păcălească, să bage zâzanie şi dezbinare între oameni, dezbinare în inima lor şi dezbinare între om şi Creatorul său. Numai că omul este cel care alege, cel care ia o hotărâre, cel care decide! Vina îi aparţine. Responsabilitatea este numai a lui! Iar scuzele nu au niciun rost. Însuşi Mântuitorul a fost supus ispitirii diavolului (Matei 4,1-11). Deşi ştia Cine este, el şi-a dus rolul de dezbinător până la capăt. Nu s-a ruşinat de Domnul, pentru că diavolul nu are nici o ruşine şi asta îl învaţă şi pe om! Cei ce resping Cuvântul lui Dumnezeu, cei ce batjocoresc cele sfinte, cei care nesocotesc învăţătura Domnului fără nici o ruşine, nu sunt nici pe departe luminaţi, inteligenţi sau oameni liberi, aşa cum se pretind a fi. Sunt doar nişte bieţi discipoli ai celui mai mare neruşinat, care este diavolul! Nici nu îşi dau seama cât de mult greşesc, cât de mult au de pierdut. Pentru că ajung să piardă totul! Prin propira lor alegere, pe mâna lor. Mântuitorul ne-a arătat prin această experienţă că putem să ne împotrivim diavolului. Că alegerea ne aparţine în exclusivitate. Înaintea sa dreptul Iov şi mulţi alţi drepţi şi sfinţi din vechime au dovedit acelaşi lucru.
Alţii dau vina pe grijile vieţii, pe necazuri, probleme, frământările de zi cu zi. Putem fi copleşiţi de griji şi necazuri, dar niciodată într-atâta încât să nu putem trimite măcar un gând spre Cel de Sus! O vorbă românească spune atât de bine: „nu-i da, Doamne, omului cât poate să ducă!”. Pentru că Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce. Se poate găsi mereu timp şi pentru sufletul nostru. Pentru că el este cu mult mai important decât grijile pentru care ne irosim cel mai adesea.
Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”(Matei 16,26)
iată un adevăr pe care îl uităm adesea.
E important să fim pământul cel bun şi roditor. Să fim cu inimă bună şi curată, următori ai lui Dumnezeu întru toate.  Ce extraordinară ar fi lumea aceasta dacă toţi oamenii ar fi  pământ bun şi roditor, dacă toţi ar rodi cu credinţă şi iubire fapte bune, fapte care ne unesc unii cu alţii şi care ne apropie de Dumnezeu pentru veşnicie. Însuşi Mântuitorul şi-a arătat prin această parabolă mâhnirea că nu toţi oamenii înţeleg Iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii. Avea să cunoască atât de dureros respingerea, răutatea, ura cumplită, ne-iubirea oamenilor. Chiar dacă suferiţa Sa a fost mântuitoare pentru întreaga umanitate, nu doar pentru unii.
Ceea ce contează cu adevărat în această parabolă este pământul! Adică inima omului. Cuvântul lui Dumnezeu – sămânţa – este aceeaşi pentru toţi. Este sămânţă bună şi roditoare, pe care Semănătorul a semănat-o cu mult sârg. Întâi El Însuşi, apoi slujitorii Săi care au fost trimişi să pregătească bine ogorul acestei lumi.
Alegerea este însă a noastră!
Cine are urechi de auzit, să audă!” (Matei 13,9).

vineri, 14 octombrie 2011

Sfânta Cuvioasă Parascheva

Atunci când vorbim despre oamenii de seamă, subliniem cât mai mult trăsăturile lor excepţionale, calităţile, virtuţile care le-au adus renumele. Când vorbim despre o persoană sfântă, ne amintim mai ales de acele trăsături spirituale şi morale prin care a ajuns atât de aproape de dragostea lui Dumnezeu, căci ce altceva înseamnă cel mai bine sfinţenia, decât comuniunea cu Dumnezeu, împărtăşirea deplină a iubirii divine, a harului dumnezeiesc? De aceea îi cinstim pe sfinţi. Ei au fost prietenii Domnului, următori ai Săi prin ascultare şi viaţă binecuvântată. Prin credinţă şi multă, multă iubire faţă de semeni. Unii prin sacrificul vieţii lor, alţii prin faptele măreţe. Cu toţi sunt pentru noi exemple vii, modele demne de urmat.
Sfânta Cuvioasă Parascheva a fost şi va rămâne una dintre cele mai iubite, preţuite şi respectate sfinte din calendarul creştin. Poporul român a avut o evlavie deosebită faţă de persoana sa. Pentru credincioşi ea reprezintăun simbol al credinţei nestrămutate, a iubirii de Dumnezeu şi de poruncile Lui, a milostivirii şi iubirii faţă de semeni, a faptelor vrednice de toată preţuirea.
Viaţa Sfintei Parascheva a împresionat şi inspirat generaţii de creştini. Exemplul ei de bunătate, de credinţă, de generozitate şi jertfelnicie, a fost o pildă vie pentru atâţia alţi oameni ce s-au străduit să fie următori ai lui Dumnezeu pe calea sfinţeniei.
Viaţa sa cu totul excepţională, închinată numai slujirii lui Dumnezeu şi ajutorării aproapelui, va rămâne mereu un exemplu de viaţă creştină autentică, de urmare a lui Hristos, de viaţă întru credinţă, har şi adevăr. De aceea, an de an, oraşul Iaşi unde moaştele sale sfinte se găsesc de sute de ani, este căutat cu credinţă şi osârdie sufletească de mulţimi impresionante de oameni.
Pentru că Dumnezeu a însemnat cu multe minuni rămăşiţele sale pământeşti, mulţi suferinzi se duc la Sfânta Parascheva, rugându-se lui Dumnezeu prin mijlocirea Sfintei. Oameni care Îl caută pe Dumnezeu pornind de la exemplul şi mijlocirea sfinţilor. A celor ce au primit de la Tatăl ceresc harul sfinţeniei, binecuvântarea Cerului.
Pentru zona Moldovei, dar nu numai, Sfânta Parascheva este socotită o adevărată ocrotitoare. Din anul 1641 – când a fost adusă în ţinutul Moldovei de către Domnitorul Vasile Lupu, românii au cercetat-o cu multă credinţă şi evlavie, convinşi că rugăciunile ei, în ceruri, sunt bine primite şi ascultate de către Dumnezeu.  
Moaştele Sfintei Parascheva au sălăşluit multă vreme în minunatul lăcaş al bisericii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, ctitorie de seamă a marelui Voievod Vasile Lupu.  Din dorinţa marelui Mitropolit Veniamin Costachi al Moldovei aveau să se înceapă în anul 1826 lucrările la noua Catedrală mitropolitană din capitala Moldovei, lucrări care au durat până în 1887. Pictura a fost realizată de cunoscutul pictor Gheorghe Tattarescu, iar la slujba de sfinţire au luat parte regele Carol I şi regina Elisabeta.  În acest sfânt lăcaş aveau să fie aduse moaştele Sfintei Parascheva, la care milioane de pelerini vin cu speranţă şi încredere să se închine, an după an. (sursa)

Doamne Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce ai zis si s-a facut toata faptura, nu intoarce fata Ta de la noi pacatosii ca sa nu vina asupra-ne mania cea groaznica si infricosatoare a durerilor, care este rodul pacatelor noastre, ce in toata ziua, nenumarate, cu nesocotinta le savarsim. Noi suntem pacatosi, netrebnici si plini de rautate; iar Tu esti izvorul vietii si al milostivirii. Nu ne lasa, Doamne! Nu trece rugaciunea noastra a pacatosilor, nici ne rasplati noua dupa nelegiuirile noastre, ci pentru ca nu suntem vrednici a castiga milostivirea prin sarguinta cea de toate zilele, daruieste-ne-o Tu ca un indurat mult-Milostiv. Doamne, pentru rugaciunile Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, daruieste-ne noua sanatate si viata ferita de toata rautatea si ne intareste cu Duhul Tau cel stapanitor, ca din adincul inimilor, cu bucurie sa slavim preasfant numele Tau in veci. Amin.