40

de ani…

Exact in urma cu 40 de ani, putin dupa miezul noptii, cea mai minunata mama ma aducea pe lume, cu sufletul plin de bucurie, dar si cu o strangere de inima, stiind ca voi creste fara cel care imi fusese tata.

Era o noapte de iunie, in care natura se dezlantuise… o furtuna de vara turna cu galeata si apleca copacii pana la ferestrele salonului. ″Aveai impresia ca este sfarsitul lumii″, imi povestra tataie, martor la furia cerului si la primele mele momente de viata.

Eram o mogaldeata cu ochi speciali si cu gura mare, asa cum m-a caracterizat o asistenta, la cateva minute dupa ce m-am nascut, zbierand atat de tare ca am trezit tot etajul de la maternitate.

Tataie m-a luat in brate si a zis ca are cea mai frumoasa nepoata din lume…

…si asa am ramas pentru bunicii mei, care au avut grija de mine si m-au crescut, asa cum au stiut ei mai bine, sa nu simt ca nu am tata.

Primii ani din viata, traiti la tara, la bunici, au fost minunati. Inconjurata de verdeata, de animale si de dragostea celor dragi, am crescut frumos, fara sa ma intristez. Eram toata numai un zambet si un ras, imi povestea tataie, dragul de el. Inveseleam orice moment si doream ca toti oamenii sa rada. Am facut si multe nazbatii, dar din fericire iertate de bunicii mei, care ar fi facut orice pentru mine. Am avut o copilarie super fericita, iubita si crescuta de mama, de tataie si de mamaie. Iar atunci cand mama s-a recasatorit si au aparut surorile si, mai tarziu, fratele meu, am fost foarte bucuroasa ca am, in sfarsit, o familie adevarata.

Anii petrecuti la scoala si la liceu au fost ani deosebiti. Mi-a placut scoala, chiar foarte mult, eram nefericita atunci cand eram bolnava si trebuia sa lipsesc de la cursuri. Tataie a reusit sa-mi cultive in suflet dragostea de carte si de invatatura. Mi-am respectat si admirat profesorii, iar colegii imi erau cu totii mai mult decat prieteni. Am invatat foarte multe in acea perioada, despre viata, oameni si, mai ales, despre mine. M-am autoeducat, invatand si preluand de la cei din jurul meu lucrurile bune.

Din pacate, odata cu iesirea din adolescenta, au inceput problemele si viata a fost destul de dura cu mine, dar am fost ajutata sa merg mai departe, chiar daca am renuntat atunci la continuarea studiilor sau la viata fara griji a colegilor mei de 18 ani. Destinul s-a repetat. Dar nu m-am lasat doborata.

Viata a mers inainte, problemele au venit si au trecut, iar eu am ramas aceeasi si cu bune si cu mai putin bune.

Am intalnit oameni deosebiti, care mi-au marcat viata.

Am iubit mult si am suferit mult.

Am luat-o de multe ori de la capat, in speranta ca de fiecare data va fi pentru totdeauna.

Am ajutat si am daruit.

Am incercat sa ma bucur din orice si de orice lucru bun.

Inca mai stiu sa rad ca in copilarie, inca mai am incredere in oameni, inca mai iau din intamplari si din oameni ceea ce este mai bun.

Acum, dupa atatia ani care au trecut, privind in urma, regret ca am facut prea putin din cate se puteau face. Si regret ca am gresit prea mult. Am facut aceleasi greseli, iar si iar. Dar…asa a fost sa fie…

De multe ori m-am gandit sa pun pe hartie viata mea. Pentru ceilalti, dar la fel de mult, si pentru mine. Pentru ca sa imi aduc aminte sa cred, sa iert, sa am rabdare si putere sa trec prin toate ce vor veni, sa pot face mai mult pentru cei din jur, sa ma bucur de viata, sa fiu fericita, sa iubesc. Sunt lucruri pe care mi le doresc azi, de ziua mea, alaturi de sanatate si pace.

De multe ori m-am gandit care este rostul meu pe acest pamant, ce rol am in aceasta viata, care este planul lui Dumnezeu pentru mine. Raspunsul exista, trebuie doar sa-mi deschid ochii si sa-l vad.

Voi merge pe calea mea, imi voi duce crucea in continuare, pentru ca Dumnezeu ne da atat cat putem duce.

Am suferit mult, dar am primit si mult ajutor. Si nu voi uita sa multumesc.

Vreau sa le multumesc si sa le cer iertare, tuturor celor pe care i-am cunoscut, incepand cu dragii mei mamaie si tataie, Dumnezeu sa-i odihneasca in pace, cei care m-au invatat primii pasi in viata.

Profesorilor, colegilor de scoala, iar mai tarziu colegilor de serviciu, oamenilor speciali, care mi-au stat alaturi cand am avut probleme si m-au ajutat sa trec mai usor peste greutati, dar pe care uneori i-am enervat cu ideile mele.

Celor care m-au iubit, pentru ca m-au acceptat asa cum sunt, m-au mangaiat cand am plans si m-au facut fericita, dar pe care uneori nu i-am inteles si i-am ranit fara sa vreau.

Prietenelor mele, care tin la mine si ma incurajeaza mereu, dar pe care le vad atat de rar.

Tatalui meu adoptiv, care m-a crescut alaturi de proprii lui copii, fara sa faca diferenta intre noi, pe care il faceam cal cand eram mica, si pe umerii caruia m-am plimbat si am vazut lumea de sus.

Surorilor si fratelui meu, pentru ca exista si sunt ceea ce sunt pentru mine.

Fiului meu, pentru ca ma intelege si ma iubeste, desi nu i-am oferit o familie adevarata.

Si, mamei mele, care mi-a dat viata:

Iti multumesc din suflet mama, pentru tot ce ai facut pentru mine.

Iti multumesc pentru curajul tau de a-mi da viata, pentru noptile nedormite la capataiul meu, pentru educatia si pentru dragostea pe care mi-ai insuflat-o spre tot ce este frumos si bun pe aceasta lume.

Iti multumesc ca nu ai ales o cale mai usoara si ca te-ai luptat cu totul in jurul tau ca eu sa exist.

Va multumesc tuturor si va iubesc !

Inaltarea Domnului

"Si S-a rastignit pentru noi in timpul lui Pontiu Pilat, a patimit si S-a ingropat. Si a inviat a treia zi dupa Scripturi. Si S-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui" (Crezul)

Azi este o sarbatoare inalta si mare, vrednica de marea bunatate a lui Dumnezeu.

Noi, care paream nevrednici de pamant, astazi ne-am inaltat la cer. Noi, care nu eram vrednici de nici o cinste pe pamant, ne-am inaltat la imparatia cea de sus si am trecut peste ceruri si am ajuns la tronul cel dumnezeiesc; si acea natura, care fusese alungata din rai de catre heruvimi, astazi s-a ridicat mai presus de heruvimi.

Evanghelia dupa Marcu spune ca inaltarea s-a petrecut dupa ce Hristos le-a aparut celor unsprezece ucenici ai Sai si "i-a mustrat pentru necredinta si impietrirea inimii lor, caci n-au crezut pe cei ce-L vazusera inviat" si le-a poruncit sa raspandeasca peste tot cuvantul Evangheliei, spunand: "Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura" (Ev. Marcu 16,15).

Vestea cea buna adusa de Hristos priveste deci intreaga faptura. Indata dupa ce rosti indemnul la propovaduire, Domnul adauga: "Cel ce va crede si se va boteza se va mantui; iar cel ce nu va crede se va osandi" (Ev. Marcu 16, 16).

Apostolii sunt datori sa predice vestea cea buna la toate neamurile, dar Evanghelia nu va fi primita de toti. Oamenii sunt liberi sa accepte cuvantul divin transmis de apostoli sau sa-l respinga, osandindu-se astfel in mod deliberat. Aceasta alternativa va fi mereu actuala pana la sfarsitul veacurilor, caci pana atunci omenirea va fi continuu in situatia de a opta intre viata si moarte spirituala.

Celor ce vor crede, Iisus le fagaduieste ca se vor bucura de daruri deosebite: "In numele Meu, demoni vor izgoni, in limbi noi vor grai, serpi vor lua in mana si chiar ceva datator de moarte de vor bea nu-i va vatama, peste cei bolnavi isi vor pune mainile si se vor face sanatosi" (Ev. Marcu 16, 17 -18). 

Dupa ce Domnul a rostit aceste cuvinte si altele cateva, pe care Evanchelistul Marcu le reda, "S-a inaltat la cer si a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecand, au propovaduit pretutindeni si Domnul lucra cu ei si intarea cuvantul, prin semnele care urmau" (Ev. Marcu 76, 1,9-20).

Evanghelia dupa Luca spune ca dupa Inviere, Hristos li s-a aratat celor unsprezece ucenici la Ierusalim, le-a vorbit, le-a cerut de mancare si a mancat inaintea lor, le-a deschis mintea ca sa priceapa Scripturile "si le-a vorbit despre necesitatea de a propovadui in numele Sau la toate neamurile", dupa ce vor fi "imbracati cu putere de sus" (Ev. Luca 24, 45, 47, 19). Apoi i-a dus pe cei unsprezece ucenici ai Sai "Si i-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-Si mainile, i-a binecuvantat. Si pe cand ii binecuvanta, S-a despartit de ei si S-a inaltat la cer. Iar ei, inchinandu-se Lui, s-au intors in Ierusalim cu bucurie mare" (Ev. Luca 24, 50-52).

In Faptele Apostolilor, Sfantul Evanghelist Luca precizeaza si mai exact locul unde s-a petrecut Inaltarea: Muntele Maslinilor.

"S-a si infatisat pe Sine viu dupa patima Sa prin multe semne doveditoare, aratanduli-Se timp de patruzeci de zile si vorbind cele despre imparatia lui Dumnezeu. Si acestea zicand, pe cand ei priveau, S-a inaltat si un nor L-a luat de la ochii lor. Si privind ei, pe cand El mergea la cer, iata doi barbati au stat langa ei, imbracati in haine albe, care au si zis: "Barbati galileieni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer." Atunci ei s-au intors la Ierusalim de la muntele ce se cheama al Maslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sambata" (Fapte 1,3,9-12).

Prin Inaltarea Sa Domnul a deschis omului portile cerului si a facut posibil ca, la sfarsitul veacurilor, faptura indumnezeita sa revina la Creatorul sau.

Inaltarea Domnului reprezinta ultima etapa din ciclul Intruparii, ea readucandu-L pe Fiul, purtand trup omenesc, in sanul Sfintei Treimi. Prin ea Hristos este asezat de-a dreapta Tatalui, eveniment pe care il descoperise cu anticipare judecatorilor Sai atunci cand spusese: "De acum veti vedea pe Fiul Omului sezand de-a dreapta Puterii" (Ev. Matei 26, 64).

Sfantul Maxim spunea ca, chiar si dupa Inaltare, Hristos continua sa sufere pentru pacatele noastre, pentru slabiciunile si caderile noastre, si prin aceasta suferinta le topeste si ne elibereaza de povara. El nu ne mantuieste prin porunca imparateasca, fiindca nici din cer El nu accepta sa ne converteasca prin constrangere; de aceea, Jertfa Sa se prelungeste, sub o forma nesangeroasa, si dincolo de hotarul acestei lumi, lucrand in chip nevazut izbavirea noastra. Desi a biruit moartea, atata timp cat omenirea se va mai afla pe lunga si anevoioasa cale a revenirii la Tatal, Hristos nu va inceta sa sufere pentru rascumpararea ei. El nu Se poate bucura deplin de salasluirea cu firea omeneasca in sanul Sfintei Treimi atata timp cat mai raman suflete apasate de pacat si care tanjesc dupa mantuire.

Este o mare mangaiere pentru omenirea coplesita de suferinte si incercari de tot felul sa stie ca pe tronul slavei nu se afla un stapan neindurator, ci ca, alaturi de Parintele ceresc, asupra ei vegheaza Mielul jertfit pentru pacatele lumii si neincetand sa patimeasca pentru ea pana la sfarsitul istoriei.

Hristos mantuieste pe om prin prelungirea Jertfei Sale si prin rugaciunile pe care continua sa le inalte acolo in cer, unde Se afla de-a dreapta Tatalui.

Hristos S-a inaltat la cer cu trupul primit, unind prin Sine cerul cu pamantul. Prin aceasta a unit cele sensibile cu cele inteligibile si a aratat firea cea creata ca una de la o extremitate la alta a partilor ei.

Dincolo de fiecare din noi, dincolo de culturile si civilizatiile omenirii de pretutindenea, infinitatea Spiritului Divin ne invaluie si ne graieste tuturor. Un vazduh de sfintenie mereu se revarsa in valuri catre noi, purificand gandurile noastre omenesti. Fiecare este chemat sa iasa din lase gandurile de pacate, de ura si de vrajba, de lupta si de ucidere, inaltandu-si gandurile si fiinta intr-o atmosfera de puritate divina, a unui vazduh ceresc in care de-a pururea e prezent Iisus Hristos, despartindu-ne de El doar "un nor". Si asa, Cel ce s-a inaltat cu glorie la ceruri e pururea cu noi, iar noi cu El, inaltandu-ne dorul fiintei noastre la cele din ceruri, unde se afla Mantuitorul Iisus Hristos.

(Parintele Vasile Vasilachi)

Hristos S-a Inaltat !

 

Texte preluate de aici.

Copilul, un talant incredintat mamei

Am citit azi un articol minunat, pe care il impartasesc cu voi. Lectura placuta !

Copilul este o parte semnificativa din fiecare dintre noi. Copilul se afla la inceputul vietii oricarui om, fie el functionar de rand sau inalt dregator. Primilor ani de viata prefer sa le spun "copil", in loc de "copilarie", spre a nu aluneca intr-o depersonalizare a lor. Copilul este deci acea bucata de vreme pe care o vom duce cu noi toata viata, pana la ultima suflare.

Copilul este ceva viu, in oricare moment al vietii noastre. Poate si de aceasta ni se spune, imperativ: "De nu va veti intoarce si nu veti fi precum pruncii, nu veti intra in Imparatia cerurilor" (Matei 18, 3). Avem in noi, chiar daca undeva departe, adanc afundata, curatenia la care ne cheama Mantuitorul. Trebuie deci sa redevenim ceea ce am fost si suntem, intr-o masura insa, din ce in ce mai slab perceptibila.

Copiii sunt talanti incredintati mamelor. Mamele primesc acesti talanti spre mantuire, dupa cum citim: "Femeia se va mantui prin nastere de fii, daca va starui, cu intelepciune, in credinta, in iubire si in sfintenie" (I Timotei 2, 15). Copii sunt deci daruri ale lui Dumnezeu, facute numai acelora care au nevoie de ele, spre mantuire.

Dar mamele nu se mantuiesc numai nascand copii (primind talantii), ci si crescandu-i pe acestia in credinta si frica de Dumnezeu (inmultind talantii). Acest lucru reiese clar din cuvantul Sfantului Pavel, cand conditioneaza mantuirea mamelor prin "daca va starui, cu intelepciune, in credinta, in iubire si in sfintenie".

In pilda talantilor, relatata de Sfantul Matei (cap.25), Mantuitorul ne spune sa luam aminte la ce facem cu darurile incredintate. Sluga care a primit un talant, nelucrand nimic din el, l-a ascuns in pamant, dandu-l iarasi inapoi stapanului. La cuvintele slugii celei lenese: "Doamne, te-am stiut ca esti om aspru, care seceri unde n-ai semanat si aduni de unde n-ai imprastiat. Si temandu-ma, m-am dus de am ascuns talantul tau in pamant; iata ai ce este al tau.", stapanul a raspuns, zicand: "Sluga vicleana si lenesa, stiai ca secer unde n-am semanat si adun de unde n-am imprastiat? Se cuvenea deci ca tu sa pui banii mei la zarafi, si eu, venind, as fi luat ce este al meu cu dobanda. (...) Pe sluga netrebnica aruncati-o intru intunericul cel mai din afara. Acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor."

Mama deci, odata primind talantul (copilul) incredintat ei de Dumnezeu, este datoare sa il pretuiasca si sa ii creasca valoarea, facand din el "ban de aur", adica suflet curat si iubitor de Dumnezeu, cui si apartine de drept.

Sfantul Ioan Gura de Aur, spune acelasi lucru, zicand: "Mamele sunt adevarat mame nu numai dand nastere copiilor lor, ci mai ales dandu-le o buna crestere." Astfel, nu atat purtarea in pantece o face mama pe cea care naste, cat mai ales o temeinica educatie crestina a celor nascuti, deoarece: "Patimile noastre cele mai mari incep din cea mai frageda copilarie, iar indrumarea de capetenie a noastra e in mainile mamei." (Montaigne)

O mama buna pretuieste cat o multime de invatatori, binestiind faptul ca "profesorii buni fac scolari buni, in timp ce numai mamele bune fac oameni buni". Datorita acestui lucru, nu de putine ori, mamei i s-au atribuit merite nationale: "Decaderea mamei este inceputul decaderii unui popor." (Pr. Mircea Irina) "Numai popoarele care au mame vrednice progreseaza; cand la un popor a decazut maternitatea, la nimic nu foloseste cealalta educatie." (Pr. Dumitru Irina) "Fara mame sanatoase nu vom avea un popor robust." (Nichifor Crainic) "Viitorul tarii il tese femeia." (Carmen Sylva)

Tot o mama a avut si Sfantul Ioan Gura de Aur, una insa care, mai mult decat orice, L-a iubit pe Dumnezeu si si-a crescut fiul in credinta ortodoxa. Dupa moartea sotului, ea si-a inchinat viata educarii si cresterii in Biserica a fiului ei. Libanius, cel mai vestit retor al vremii, care era si pagan, cunoscand-o pe Sfanta Antuza, a spus: "Ce femei (mame) admirabile au crestinii."

Daca fericita Antuza nu s-ar fi ingrijit insa de pastrarea si inmultirea acestui singur talant (copil), cat ar fi pierdut oare lumea?! Un singur talant (copil) a primit aceasta sfanta mama de la Dumnezeu, iar prin el s-a imbogatit intreaga lume, de atunci si pana astazi, si inca se va mai imbogati, pana la sfarsitul lumii.

Parintele Porfirie Bairaktaris - Indemn catre mame !

"Sa le spui mamelor cat de mult le-a cinstit Dumnezeu, Care le-a invrednicit sa devina mame. Din momentul in care poarta in pantece embrionul conceput, au o a doua viata. Sa vorbeasca pruncului inca nenascut si sa-l mangaie, prin propriul lor pantece, iar fatul va simti mangaierea in chip tainic.
Sa se roage cu multa iubire pentru el. Alminteri, nu doar copilul nou-nascut, ci si fatul, simt lipsa de dragoste a mamei, nervii, supararea, scarba. Astfel se provoaca traume sufletelului, care il insotesc toata viata. Daca mamele au simtamite sfinte si duc o viata sfanta, isi sfintesc si copilul, chiar din momentul conceperii sale. Aceleasi lucruri sunt valabile si pentru tata."

Teodor Danalache

Sursa aici