Sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştiului

Sfântul Dimitrie cel Nou (numit şi Basarabov, după numele localităţii de baştină) s-a născut în satul Basarabov, aflat la sud de Dunăre, în Bulgaria de azi, aproape de Rusciuc, pe malul râului Lom. Familia sfântului era creştină, de origine valahă (română sau aromână), spun unii biografi, şi se îndeletnicea cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Nu s-au păstrat multe documente scrise în legătură cu data naşterii Sfântului Dimitrie. S-a născut în timpul secolului al XIII-lea, pe vremea împăraţilor Petru şi Ioniţă Asan – conducătorii statului valaho-bulgar.

Ca şi cei din familia sa, ocupaţia tânărului Dimitrie a fost tot creşterea animalelor, alături de care a trăit mai mulţi ani ai vieţii sale. Dar adevărata sa vocaţie s-a dovedit a fi aceea de a-L sluji pe Hristos cu toată fiinţa sa. De aceea, încă din tinereţe, a intrat în viaţa monahală la o mânăstire din apropierea meleagurilor natale. Pe valea Lomului erau multe aşezăminte monahale. Într-unul dintre acestea, Dimitrie a dus o viaţă pustnicească, retrăgându-se pentru mai mulţi ani într-o peşteră situată în apropierea satului său natal. Sunt puţine datele documentare care să descrie în amănunt viaţa şi nevoinţele lui. Din tradiţia locului şi din cântările Bisericii aflăm despre nevoinţele acestui Sfânt:  

„Ca un înger pe pământ viaţa ţi-ai săvârşit, în post şi rugăciune ziua şi noaptea petrecând, ca să înfrângi pornirea ispitelor cu care te-ai luptat, ca un ostaş adevărat al lui Dumnezeu, a cărui voie ai împlinit-o din tinereţe, Dimitrie, şi toate întunecime le-ai socotit. Pentru aceasta şi noi cu credinţă te lăudăm şi te slăvim”.  

A dus o viaţă virtuoasă, în post şi rugăciune, într-o deplină smerenie. Se spune că într-o zi, pe când se întorcea cu animalele de la păscut, a călcat din greşeală pe un cuib acoperit de ierburi şi a strivit puişorii care se aflau în el. Profund mâhnit, s-a hotărât, spre pocăinţă, să lase desculţ timp de trei ani, fie iarnă, fie vară, piciorul care strivise cuibul, pentru fapta care îi mustra conştiinţa.  A ales să se retragă în pădure, adăpostindu-se într-o peşteră, aproape de râul Lom, neştiut de oameni şi aducând, zi şi noapte rugăciunile şi lacrimile sale ca ofrandă adusă lui Dumnezeu. Cunoscând dinainte ziua morţii sale, s-a întins între două lespezi de piatră, în peşteră, şi şi-a dat în pace sufletul lui Dumnezeu, neştiind nimeni locul sau momentul.

Moaştele Sfântului au fost descoperite în mod minunat, atunci când au crescut apele Lomului, surpând intrarea în peştera Sfântului Dimitrie. O copilă bolnavă din Basarabov a avut o viziune despre locul unde se aflau moaştele Sfântului, viziune pe care a povestit-o părinţilor. Aceştia au anunţat preoţii Bisericii care, adunându-se la locul indicat de copilă, au descoperit acolo, în albia râului, moaştele întregi ale Sfântului, ca o mărturie a revărsării harului lui Dumnezeu asupra acestui om sfânt. De acolo, sfintele moaşte au fost duse cu cinste la biserica din satul său natal, unde au făcut multe minuni. Aici au stat până în anul 1774, fiind cinstite cu evlavie de creştinii din acea zonă. În urma războiului ruso-turc ce a avut loc la sud de Dunăre, moaştele au fost luate de către armata rusă şi strămutate în Ţara Românească, cu scopul de a fi duse în Rusia. 
La Bucureşti, un creştin evlavios pe nume Hagi Dimitrie, a stăruit pe lângă autorităţile militare ruseşti, aflate pe teritoriul ţării noastre, pentru a dărui aceste sfinte moaşte românilor, având în vedere că Sfântul Dimitrie era de neam valah. Autorităţile ruseşti s-au învoit cu Hagi Dimitrie, lăsând pe Sfântul Dimitrie românilor. 

Ele au fost aşezate în Catedrala mitropolitană, fiind pentru închinători un izvor de binecuvântare duhovnicească. De-a lungul timpului s-a vorbit despre multe miracole ce s-au săvârşit la racla Sfântului, ca semn al puterii lui Dumnezeu. Sfântul Dimitrie cel Nou a fost declarat ocrotitor al Bucureştiului. (sursa)