Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!

E ziua Domnului.  

Duminică, 09 octombrie 2011, a XX-a după Rusalii.

La Sfânta Liturghie de azi se citeşte Evanghelia după Luca 7, 11-16, care ne reaminteşte o întâmplare cu totul extraordinară. Una dintre acele minuni ale Domnului care au bulversat sufletele celor prezenţi, ajungând să se întrebe: „cine este omul Acesta?” Iată cum ne relatează Sfântul Evanghelist Luca această minune:

“Şi după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.” (Luca 7, 11-16)

Nenumărate au fost faptele minunate săvârşite de Domnul Iisus în timpul activităţii Sale pe acest pământ. Vindecări miraculoase, eliberarea celor posedaţi, înmulţiri de pâini, pescuiri minunate, potoliri de furtuni, mers pe apa mării ca şi pe uscat şi încă multe altele. Vorbim despre cele ce ni s-au transmis în scris, prin strădania Evangheliştilor. Dar câte nu vor fi cele despre care nu s-a scris nimic, fapte cu totul excepţionale care i-au uimit pe contemporanii Mântuitorului. Au fost fapte izvorâte dintr-o nemărginită Iubire divină faţă de aceste creaturi a căror existenţă era atât de greu încercată de suferinţe şi dureri. Spre „lucrul mâinilor Sale” şi-a îndreptat Domnul Iubirea şi lucrarea Sa. Dar a făcut-o şi pentru ca oamenii să înţeleagă şi să recunoască în Dânsul pe Mesia – Eliberatorul şi Salvatorul neamului omenesc. Un Mântuitor al oamenilor din robia morţii şi a păcatului. Toate miracolele Sale au fost uimitoare. Dar cele care au răvăşit cu totul orice înţelegere omenească au fost învierile din morţi. Pentru toţi oamenii moartea este un prag înfricoşător, pe care nimeni nu-l trece decât o singură dată.  Fie şi numai gândul că cineva s-ar putea întoarce din morţi, îl socotim doar o fantezie, un vis, ceva de necrezut. Şi totuşi…

Un episod cutremurător. Căci ce poate fi mai trist, mai sfâşietor, decât ca o mamă să-şi ducă pe ultimul drum, spre groapa mormântului, pe fiul său. Şi încă singurul său fiu! Cel în care îşi pusese toată nădejdea că-i va fi sprijin la bătrâneţe, mângâiere şi alinare. Numai că moartea nu caută la faţa omului şi nici nu vine după socotelile noastre. Moartea este marea certitudine a vieţii noastre! Multe sunt cele pe care nu le ştim niciodată, dar despre adevărul morţii nu ne putem îndoi nicio clipă! Sau, cum spunea cineva: „omul este un mister între două mistere: naşterea şi moartea” Atât începutul cât şi sfârşitul existenţei noastre pământeşti sunt independente de voinţa noastră. Numai Dumnezeu este Cel ce le cunoaşte într-adevăr. Omului nu-i rămâne decât să cugete la aceste mari adevăruri şi să caute să trăiască în consecinţă, bucurându-se din plin de fiecare clipă nepreţuită a vieţii. Căci sunt într-adevăr nepreţuite.

Psalmistul David spunea atât de frumos despre condiţia noastră de fiinţe muritoare:

„Adusu-şi-a aminte că ţărână suntem! Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nici nu se va mai cunoaşte locul său…” (Psalmul 102,14-16).

Zilele omului, înflorirea  lui, sunt atât de trecătoare… Iar Apostolul Iacov spune acelaşi lucru într-un mod şi mai cutremurător:

„căci ce este viaţa voastră? Abur care se arată pentru puţină vreme şi apoi piere…” (Iacov 4,14).

De-a lungul vremii, mulţi au fost cei care au cugetat la acest aspect esenţial al existenţei umane. Şi este normal să cugetăm la el, pentru că de modul în care înţelegem sau nu acestă realitate, depinde şi cum ne trăim viaţa. Pentru cei ce au credinţă, viaţa nu se termină aici, iar moartea e doar o trecere spre un „dincolo” la care nu putem să nu ne gândim. Moartea este „un teribil pas între timp şi veşnicie” (Walter Scott). Pentru unii oameni ea este un prilej de spaimă cumplită, pentru alţii o eliberare din suferinţă. Unii o acceptă senin, alţii înfricoşaţi de grozăvia momentului.

În Evanghelia de azi, Mântuitorul, împreună cu Apostolii Săi, s-au întâlnit cu un cortegiu funerar. Un tânăr care moare în floarea vârstei este mereu condus pe ultimul drum de mulţi oameni. Durerea plecării premature este foarte mare. Iar suferinţa celor rămaşi este greu de consolat. Domnul Iisus a fost impresionat de durerea mamei rămasă singură, fără niciun sprijin. La strigătele ei de jale, Mântuitorul o consolează zicându-I: „nu plânge!” Dar cum să nu fi plâns biata femeie? Cel ce fusese lumina ochilor  săi, zăcea acum fără suflare în sicriu. Ne naştem sub condiţia morţii şi ştim că ea este un punct firesc pe axa existenţei fiecărui om, dar nu ne putem împăca cu gândul că într-o zi nu vom mai fi pe acest pământ. Că viaţa va merge mai departe şi fără noi. Că pământul acesta, din care suntem şi noi o mică parte, ne va lua iarăşi întru ale sale, ca şi cum nici nu am fi fost „vieţuitori în trup”. Este firesc să ne întristăm când cineva moare.  E ca şi cum pleacă într-o călătorie din care ştim că nu se mai întoarce. Sfântul Apostol Pavel ne avertizează însă:

„Să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi care nu au nădejde” (I Tesaloniceni 4,14).

Să nu ne întristăm ca cei necredincioşi, ca cei care cred că moartea aceasta este un sfârşit definitiv, dincolo de care nu mai este nimic. Pentru ei moartea este cu adevărat ceva înfricoşător. Pentru cei ce cred este cu mult mai mult. Domnul ne-a arătat cum trebuie să înţelegem viaţa şi moartea.

Văduva din Nain plângea cu amar. Ea nu ştia că există Înviere! Nici Iair, tatăl copilei pe care tot Domnul a înviat-o. Şi nici Marta şi Maria, surorile lui Lazăr cel înviat în Betania, nu ştiau. Mântuitorul avea să să le arate tuturor răspunsul existenţial de care toţi avem nevoie: Viaţa nu se încheie aici, moartea nu este totul, e doar o „trecere”, un prag spre o altă viaţă!  Un dincolo de care omul se teme, căci este mai presus de puterea sa de înţelegere. Este ceva ce accepţi numai prin credinţă. Sau respingi prin necredinţă! Cu riscul de a pierde totul prin această decizie.

Mântuitorul avea să facă aceste minuni tocmai pentru că El Însuşi avea să treacă prin acest prag al morţii, dar avea să şi revină, să se întoarcă biruitor asupra morţii, „cu moartea pe moarte călcând”. Pentru a-i pregăti pe oameni să înţeleagă adevărul Învierii, Domnul a înviat din morţi câţiva oameni. Ca să arate că există viaţă după moarte, că există nemurire, viaţă veşnică. Şi că Dumnezeu este singurul Stăpânitor asupra vieţii şi asupra morţii. Din păcate, oamenii aveau să uite destul de repede aceste minuni, mai ales în ceasul condamnării şi al patimilor Domnului.  Toate binefacerile Sale au fost atunci uitate cu atâta nerecunoştinţă…

Şi învierea tânărului din Nain a fost o lecţie despre moarte şi nemurire. O lecţie şi pentru aceia, dar şi pentru noi.

„Şi frică mare i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu…”

ne spune Evanghelistul despre mulţimile de oameni care au asistat la învierea tânărului din Nain. În faţa puterii lui Dumnezeu oamenii s-au înfricoşat. Au recunoscut intervenţia dumnezeiască, puterea divină  pe care au început să o slăvească. În faţa minunii, omul se pleacă cu cutremur şi smerenie. Dar adesea uită acest cutremur şi iar se întoarce la rătăcirile lui. Moartea este aceea care ne aduce cea mai deplină luciditate şi înţelepciune. Atunci uităm de toate deşertăciunile pentru care ne-am irosit toată viaţa şi devenim înţelepţi! Uneori …prea târziu… când nu se mai poate îndrepta nimic…

Sfântul Ioan Gură de Aur îndemna pe creştinii din vremea sa:

„fii mai înţelept şi, la moartea altuia învaţă-te a tremura pentru tine însuţi, depărtează toată uşurătatea minţii, cercetează faptele tale, îndreptează toate păcatele tale şi schimbă purtarea ta spre mai bine…”.

Pentru ca trecerea noastră spre dincolo să fie una întru fericire şi deplină împlinire alături de Domnul. Aşa să ne rugăm! 

Sursa aici.