Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici fraţi ai mei, nici Mie nu Mi-aţi făcut!

"Cunoscând poruncile Domnului aşa să vieţuim: 

pe cei flămânzi să-i hrănim, pe cei însetaţi să-i adăpăm, 

pe cei goi să-i îmbrăcăm, pe străini să-i aducem în casă, 

pe bolnavi şi pe cei din temniţă să-i căutăm; 

ca să zică şi către noi Cel ce va să judece tot pământul: 

Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, 

de moşteniţi împărăţia ce s-a gătit vouă."

E ziua Domnului. 19 februarie 2012, Duminica a XXXV-a după Rusalii (A înfricoşătoarei judecăţi).
La Sfânta Liturghie de azi se citeşte:
Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 8, 8-13; 9, 1-2:

“Dar nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte. Dar vedeţi că nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi. Căci dacă cineva te-ar vedea pe tine, cel ce ai cunoştinţă, şezând la masă în templul idolilor, oare conştiinţa lui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele jertfite idolilor? Şi va pieri prin cunoştinţa ta cel slab, fratele tău, pentru care a murit Hristos! Şi aşa, păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi faţă de Hristos. De aceea, dacă o mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu.
Oare nu sunt eu liber? Nu sunt eu apostol? N-am văzut eu pe Iisus Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrul meu întru Domnul? Dacă altora nu le sunt apostol, vouă, negreşit, vă sunt. Căci voi sunteţi pecetea apostoliei mele în Domnul.”

Evanghelia după Matei 25, 31-46:

“Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine... Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga Sa: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici fraţi ai mei, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.”

Cu o săptămână înainte de începutul Postului Paştelui, mesajul Bisericii către credincioşii săi este unul deosebit de puternic. Căci prin cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos, ne este pusă înaintea sufletelor noastre imaginea cutremurătoare a ultimilor realităţi ale acestei lumi. Ca un răspuns la toate căutările şi  rătăcirile oamenilor. Un adevăr cutremurător, care nu lasă loc de nicio îndoială sau răstălmăcire. Dintre cele patru ultime realităţi ale omului – moartea, judecata, raiul şi iadul – Mântuitorul nu a prezentat-o pe niciuna într-un tablou atât de zguduitor ca judecata din urmă, când El va pronunţa, în văzul şi auzul întregii lumi, sentinţa fără drept de apel ce va hotărî pentru veşnicie soarta fiecăruia dintre noi: raiul - fericirea veşnică în comuniune cu Dumnezeu, sau iadul – nefericirea veşnică, departe de iubirea divină. Dar, pe lângă acea sentinţă cutremurătoare, ceea ce ne izbeşte în acest tablou, este criteriul după care Mântuitorul, Judecătorul suprem al tuturor, va judeca lumea aceasta. Acest criteriu va fi IUBIREA faţă de semenii noştri. O iubire concretă, prin fapte concrete. Faptele iubirii creştine.
Cu Dumnezeu ne întâlnim prin creaţia Sa, în fiecare clipă a vieţii, întrucât tot ceea ce există în jurul nostru este opera Creatorului. Cu Dumnezeu ne întâlnim şi în rugăciune, particulară sau obştească. Dar, în modul cel mai elocvent cu putinţă pentru noi, oamenii, cu Dumnezeu ne vom întâlni în ziua Judecăţii. Care pentru unii va fi înfricoşătoare, iar pentru alţii va fi momentul supremei fericiri. Înfricoşătoare pentru că ne vom înfăţişa înaintea Dreptului Judecător în toată nuditatea sufletului, cu toate cele ascunse ale vieţii fiecăruia, de data asta la vedere. În vederea tuturor şi a lui Dumnezeu! Cele ce s-au făcut, dar şi cele ce nu s-au făcut, împlinirile dar şi neîmplinirile, nerealizările, eşecurile. Căci textul Evangheliei punctează tocmai acest aspect: răsplată pentru faptele împlinite ale credinţei şi osândă pentru faptele neîmplinite, nesăvârşite din neiubire, din indiferenţă, într-o viaţă a îndepărtării de Dumnezeu.
Acest mesaj ne este pus înainte în această zi nu pentru a înfricoşa, ci pentru a ne face să conştientizăm că avem la îndemână şansa îndreptării vieţii noastre, şansa regăsirii comuniunii de credinţă şi iubire cu Părintele ceresc şi cu semenii noştri. Înţelegând că în fiecare moment al vieţii noastre trebuie să ne raportăm la ultima realitate a Judecăţii, acest lucru ar trebui să ne facă să fim mai responsabili, mai buni, mai conştienţi de menirea noastră divină, de faptul că această viaţă trebuie trăită cât mai frumos, cât mai deplin, pentru că ea nu se opreşte aici, doar la efemerul unor clipe, destul de puţine, ai anilor vieţii noastre pe acest pământ. Când vom ajunge să cunoaştem, să înţelegem adevărul veşniciei, al imensităţii iubirii lui Dumnezeu care ne aşteaptă ca pe nişte fii risipitori, vom înţelege sensul existenţei noastre şi valoarea ei incomensurabilă. Vom începe Postul Sfintelor Paşti cu dorinţa de ne îndrepta micile sau marile imperfecţiuni ale vieţii noastre. Dar mai ales cu dorinţa de a redescoperi relaţia sufletească cu Părintele ceresc, cu semenii noştri şi cu noi înşine.
Sf. Nicolae Velimirovici ne spune că Evanghelia de azi mai are un înţeles, de adâncime. Fraţii mai mici sunt gândurile, simţirile şi năzuinţele noastre:

„Dacă mintea noastră flămânzeşte după Dumnezeu şi noi o hrănim, noi L-am hrănit pe Hristos din lăuntrul nostru; dacă inima noastră este lipsită de orice lucru bun şi de orice lucru ales, adică este lipsită de Dumnezeu, şi noi o îmbrăcăm, pe Hristos L-am îmbrăcat, Cel care se află în noi; dacă sufletul nostru este bolnav şi încătuşat de fiinţa noastră cea rea, de faptele noastre cele rele, şi suntem conştienţi de aceasta, şi îl cercetăm, noi L-am cercetat pe Hristos care se află în noi.“ Sursele aici şi aici.

...Acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat...

E ziua Domnului. 12 februarie 2012, Duminica a XXXIV-a după Rusalii (A fiului risipitor).
La Sfânta Liturghie de azi se citeşte:
Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 6, 12-20

Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa. Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânate este un singur trup cu ea? "Căci vor fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup". Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.

Evanghelia după Luca 15, 11-32

Şi a zis: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Parabola fiului risipitor rămâne una dintre cele mai frumoase pilde care s-au spus vreodată. Aşa cum a spus-o Domnul Iisus, nimeni vreodată nu a mai vorbit atât de frumos despre iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, cei ce suntem întru toate nişte “risipitori”. Prin această parabolă, Mântuitorul ne-a încredinţat că înaintea Tatălui ceresc avem mereu o şansă, că El ne aşteaptă pe fiecare să ne revenim în sine, să revenim la El, să ne întoarcem din ţara păcatului, din calea pierzării noastre.
Un om care nu a trecut niciodată prin această experienţă, care nu a simţit niciodată că este înstrăinat de Dumnezeu şi de adevărata viaţă, nu va înţelege niciodată esenţa mesajului creştin. Iar cel care se mulţumeşte numai cu ceea ce îi oferă această viaţă şi această lume, fără să tânjească şi după altceva, nu va şti niciodată ce este într-adevăr pocăinţa. Pocăinţa este adesea confundată cu o simplă înşiruire de păcate la spovedanie. O eliberare formală de povara greşelilor, prin mărturisire şi atât. Numai că adevărata pocăinţă este mai mult decât atât, este şi altceva ce de multe ori ne scapă. Este şi conştientizarea sentimentului de înstrăinare de iubirea lui Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de adevărata viaţă care este numai împreună cu El. Este, ceea ce Nichifor Crainic spunea atât de frumos: ”Nostalgia paradisului”.
Este o parabolă plină de învăţăminte, dar şi plină de speranţă. Pentru că prin ea suntem încredinţaţi că iubirea lui Dumnezeu rămâne mai presus de orice cădere a omului. Oricât ne-am risipi, oricât ne-am împrăştia pe căile neantului, Iubirea lui Dumnezeu rămâne statornică precum un munte neclintit în măreţia lui.
Generaţie de generaţie, oamenii repetă ceea ce ştiu deja, ceea ce au auzit, au învăţat sau li s-a spus. Experienţa aceasta tragică a risipirii parcă-i atrage pe oameni şi, pentru fiecare, risipirea se întâmplă într-o altă formă. Mirajul îndepărtării de dragostea părintească, de siguranţa de acasă, de ocrotirea Tatălui, ne face să căutăm fericiri acolo unde nu vom găsi niciodată fericire. Ne atrage libertatea, pe care însă nu o înţelegem. Ne dorim să fim singurii noştri stăpâni, ne aruncăm în vâltoarea dezmierdărilor de tot felul, părându-ni-se că acestea ne vor aduce fericire, împlinire, pentru ca atunci când pe toate acestea le vom vedea în toată năruirea lor dezolantă, să realizăm cât de mult am greşit, cât de mult am pierdut, cât am risipit din tot ceea ce aveam dintru început.
Aproape că avem o vocaţie de risipitori… Risipim darurile cu care Domnul ne-a dăruit pe fiecare. Îngropăm talanţii, în loc să-i facem să rodească. Risipim prilejurile ce ne apar în drumul vieţii noastre, şansele pe care suntem chemaţi să le valorificăm în fiece zi. Risipim prietenii, risipim oamenii din preajmă, risipim frumuseţe, risipim bunătate, risipim gesturi ce ne-ar putea înălţa. Risipim multe, dar cel mai grav este că risipim IUBIREA! Adică tocmai darul cel mai de preţ pe care Dumnezeu Tatăl ni l-a dat nouă, oamenilor… Risipim iubirea celor dragi, a celor apropiaţi, risipim iubirea prietenilor, a celor ce ne preţuiesc sincer şi alergăm după himere. Dar ajungem să risipim chiar şi iubirea lui Dumnezeu, nesocotind-o într-un mod atât de dureros… Ne sărăcim singuri, tocmai de ceea ce apoi ajungem să căutăm cu disperare.
O viaţă întru risipire nu duce nicăieri. Este doar o învârtire haotică într-un cerc vicios. Nu e nici urcuş, nu e nici cale. Este o rătăcire fără sens. Şi tocmai după această rătăcire tânjim cu nesaţ, în numele libertăţii noastre. Dar până şi libertatea ajungem să o risipim! Lipsindu-ne de ea prin lucruri înrobitoare…
Suntem supuşi greşelii. Suntem atât de imperfecţi. Suntem răi şi plini de încăpăţânare. Cu greu acceptăm vreun sfat sau învăţătură bună. Am vrea ca toate hotărârile vieţii să le luăm numai de unii singuri. Şi aşa şi facem, până când ajungem să recunoaştem că am greşit. Şi numai această recunoaştere ne poate aduce eliberarea dintru risipirea din care nu mai contenim… Tocmai revenindu-ne întru sinea noastră putem ajunge să luăm hotărârea înţeleaptă a întoarcerii, a revenirii, a regăsirii.. Fără acest pas, oamenii rămân nişte veşnici risipitori, până ce ajung să risipească şi ultima clipă a vieţii lor.
Acest “venindu-şi în sine” este cheia! Este primul pas spre revenire, spre o nouă şansă pe care Părintele ceresc ne-o oferă în orice moment. Aşteptându-ne cu răbdare şi cu speranţa că ne vom întoarce. Aşteptând cu dragoste să ne repună întru ale noastre, în moştenirea pe care nebuneşte am risipit-o.
Atunci când omul realizează cu durere că ne-am risipit prin lucruri fără importanţă, că am pângărit prin păcate frumuseţea sufletească pe care am primit-o la început, că suntem departe de casă şi de Părintele de lângă care am ales singuri să plecăm…. Iar când realizăm toate acestea, nu ne mai rămâne de făcut decât dorinţa puternică de a ne reîntoarce acasă, acolo de unde am plecat întru risipire şi rătăcire: “mă voi întoarce la Tatăl meu…”. Acesta este adevăratul sens al pocăinţei. Şi nu doar o simplă intenţie, ci chiar părăsirea acelei ţări îndepărtate, lumea păcatului, a risipirii darurilor, a înstrăinării.
Parabola fiului risipitor ne arată tocmai Calea revenirii şi a devenirii noastre. Adevărata Cale pe care ne putem împlini rostul în această lume. Calea nerisipirii, Calea Iubirii divine… Tatăl Ceresc ne aşteaptă pe fiecare cu atât de multă iubire…Sursa aici.

Să ne rugăm pentru toţi cei care sunt în zonele acoperite de zăpadă. Şi să ajutăm şi noi cu ceea ce ne stă în putinţă. Doamne ajută!

...oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa

E ziua Domnului. 05 februarie 2012, Duminica a XXXIII-a după Rusalii (A vameşului şi a fariseului).
La Sfânta Liturghie de azi se citeşte:
Epistola a II-a către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 3, 10-15

Tu însă mi-ai urmat în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în îndelungă răbdare, în dragoste, în stăruinţă. În prigonirile şi suferinţele care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am răbdat! şi din toate m-a izbăvit Domnul. Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi. Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat. Şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus.

Evanghelia după Luca 18, 10-14

Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.

Odată cu această duminică, intrăm în perioada liturgică a Triodului, care se va încheia în Sâmbăta Mare, înainte de Înviere. Numele acestei perioade vine de la cartea de cult numită Triod, o carte de cântări bisericeşti cu mesaje profunde, ce pregătesc pe credincioşi în urcuşul lor duhovnicesc spre Înviere. Ne aflăm deci la trei săptămâni de începutul Postului Mare.
Sfinţii Părinţi au ales cu multă înţelepciune pilda de azi, tocmai ca să ne ajute să ne pregătim pentru intrarea în Post.
Tema acestei pilde dezvoltă unul dintre aspectele majore ale pocăinţei: smerenia. Pericopa evanghelică ne înfăţişează doi oameni care s-au suit la templul din Ierusalim pentru ca să se roage. Unul dintre ei făcea parte din rangul fariseilor, o categorie socială respectată în lumea iudeilor, consideraţi ca oameni profund religioşi şi buni cunoscători ai Legii. Celălalt însă era un vameş, adică un perceptor de taxe ce lucra pentru stăpânirea romană, considerat trădător de către conaţionalii săi, un om păcătos cu care nimeni nu vorbea şi nici nu îl primea în casă. Cu toate acestea, domnul nostru Iisus i-a pus faţă în faţă în aceeaşi parabolă pe aceşti doi oameni, atât de diferiţi, făcând o paralelă din care noi trebuie să învăţăm multe adevăruri. Mai mult decât atât, spre deosebire de alte pilde spuse de Mântuitorul, de data aceasta El ne face să pătrundem chiar în sufletele acestor oameni.
Fariseul se ruga în picioare şi începe prin a-I mulţumi lui Dumnezeu. Despre vameş ni se spune ca şi el se ruga, dar sta deoparte. Fariseul stătea undeva în faţă, să-l vadă toată lumea cât de evlavios este, mulţumind că nu este ca ceilalţi oameni “răpitori, nedrepţi, adulteri”. Ne dăm seama că el de fapt nu se ruga, ci se autoelogia pe sine, ridicându-se deasupra celorlalţi semeni. Mai mult, privind cu dispreţ către vameş, i-a mulţumit Domnului că nu este “ca şi acel vameş”, apoi şi-a continuat lauda de sine, spunând că el posteşte şi dă zeciuială din ce câştigă. Vameşul stătea într-un colţ, încercând să treacă neobservat, şi nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice privirea către cer, de ruşinea păcatelor, lovindu-se cu pumnul în piept, în semn de penitenţă, spunând doar atât: “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”. Această întâmplare, nu este despre doi oameni care au mers să se roage, ci este despre Dumnezeu şi despre felul în care priveşte El către omul păcătos şi către cel vrednic, de felul în care ne priveşte El pe noi toţi, despre felul în care ne cunoaşte El gândurile cele mai intime şi despre marea şi nemărginita Sa milă faţă de om, şi mai ales către păcătosul ce se smereşte şi îşi pune nădejdea în milostivirea Dumnezeiască, pentru că, spune Domnul: “Acesta (vameşul) s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela (fariseul). Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.”
Mândria este considerată un păcat greu, căci din mândrie primii oameni au decăzut din fericirea paradisiacă, la această viaţă supusă păcatului, greşelilor, adică tocmai ceea ce ne îndepărtează de Dumnezeu, de semeni şi de noi înşine. Mândria ne induce o percepţie deformată asupra realităţii, ne face să nu ne vedem aşa cum suntem de fapt, dar şi să-i dispreţuim pe cei din jur, să-i judecăm, să-i duşmănim.
Dimpotrivă, smerenia ne ajută sa avem luciditatea de a recunoaşte că suntem oameni supuşi erorilor, greşelilor. Că nu suntem nici pe departe desăvârşiţi, cum ne place să credem adesea.

“Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har!”

Mântuitorul subliniază atât de bine antiteza dintre fariseul "corect, drept şi ascet", şi vameşul "păcătos, nedrept şi neînfrânat". Care sunt reperele celor doi? Reperul fariseului este uşor de găsit: este vameşul de alături, la care se raportează cu emfază, căci el însuşi o zice lămurit când mulţumeşte că nu este “ca acest vameş”. Cât despre vameş, acesta departe stând, nu voia nici ochii să şi-i ridice către cer, ci-şi bătea pieptul zicând: “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”. Care este reperul celui din urmă? Din cuvintele lui, numai unul singur: Dumnezeu, singurul pe care Îl numeşte, înaintea Căruia stătea bătându-şi pieptul cu umilinţă.
Mesajul acestei parabole este un adevăr de care trebuie să ne aducem mereu aminte: atunci când ne rugăm lui Dumnezeu, se cuvine să ne raportăm numai la Dumnezeu, şi nu la oameni.

“De vei avea pururea cuvântul vameşului în inima ta, te vei mântui!” (Avva Ammona, cuvântul 4, Patericul Egiptean)

În faţa Sa ne vom recunoaşte slăbiciunile, neîmplinirile, realitatea că suntem departe de a fi perfecţi, dar şi faptul că nu trebuie să dispreţuim pe nimeni dintre semenii noştri.
Înaintea perioadei de pregătire spirituală a Postului Mare, Biserica ne pune înainte acest îndemn de a ne cerceta înăuntrurile sufleteşti şi de a vedea cum suntem într-adevăr. Numai aşa putem să ne corectăm defectele, lipsurile, neîmplinirile şi să reconsiderăm relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.
Numai prin smerenie ne putem înălţa spre “înălţimile” spirituale ale lui Dumnezeu! O înălţare prin smerenie, cum Însuşi Domnul ne-a arătat prin pilda vieţii Sale!

Sursa aici.