...Acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat...

E ziua Domnului. 12 februarie 2012, Duminica a XXXIV-a după Rusalii (A fiului risipitor).
La Sfânta Liturghie de azi se citeşte:
Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 6, 12-20

Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa. Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânate este un singur trup cu ea? "Căci vor fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup". Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.

Evanghelia după Luca 15, 11-32

Şi a zis: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Parabola fiului risipitor rămâne una dintre cele mai frumoase pilde care s-au spus vreodată. Aşa cum a spus-o Domnul Iisus, nimeni vreodată nu a mai vorbit atât de frumos despre iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, cei ce suntem întru toate nişte “risipitori”. Prin această parabolă, Mântuitorul ne-a încredinţat că înaintea Tatălui ceresc avem mereu o şansă, că El ne aşteaptă pe fiecare să ne revenim în sine, să revenim la El, să ne întoarcem din ţara păcatului, din calea pierzării noastre.
Un om care nu a trecut niciodată prin această experienţă, care nu a simţit niciodată că este înstrăinat de Dumnezeu şi de adevărata viaţă, nu va înţelege niciodată esenţa mesajului creştin. Iar cel care se mulţumeşte numai cu ceea ce îi oferă această viaţă şi această lume, fără să tânjească şi după altceva, nu va şti niciodată ce este într-adevăr pocăinţa. Pocăinţa este adesea confundată cu o simplă înşiruire de păcate la spovedanie. O eliberare formală de povara greşelilor, prin mărturisire şi atât. Numai că adevărata pocăinţă este mai mult decât atât, este şi altceva ce de multe ori ne scapă. Este şi conştientizarea sentimentului de înstrăinare de iubirea lui Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de adevărata viaţă care este numai împreună cu El. Este, ceea ce Nichifor Crainic spunea atât de frumos: ”Nostalgia paradisului”.
Este o parabolă plină de învăţăminte, dar şi plină de speranţă. Pentru că prin ea suntem încredinţaţi că iubirea lui Dumnezeu rămâne mai presus de orice cădere a omului. Oricât ne-am risipi, oricât ne-am împrăştia pe căile neantului, Iubirea lui Dumnezeu rămâne statornică precum un munte neclintit în măreţia lui.
Generaţie de generaţie, oamenii repetă ceea ce ştiu deja, ceea ce au auzit, au învăţat sau li s-a spus. Experienţa aceasta tragică a risipirii parcă-i atrage pe oameni şi, pentru fiecare, risipirea se întâmplă într-o altă formă. Mirajul îndepărtării de dragostea părintească, de siguranţa de acasă, de ocrotirea Tatălui, ne face să căutăm fericiri acolo unde nu vom găsi niciodată fericire. Ne atrage libertatea, pe care însă nu o înţelegem. Ne dorim să fim singurii noştri stăpâni, ne aruncăm în vâltoarea dezmierdărilor de tot felul, părându-ni-se că acestea ne vor aduce fericire, împlinire, pentru ca atunci când pe toate acestea le vom vedea în toată năruirea lor dezolantă, să realizăm cât de mult am greşit, cât de mult am pierdut, cât am risipit din tot ceea ce aveam dintru început.
Aproape că avem o vocaţie de risipitori… Risipim darurile cu care Domnul ne-a dăruit pe fiecare. Îngropăm talanţii, în loc să-i facem să rodească. Risipim prilejurile ce ne apar în drumul vieţii noastre, şansele pe care suntem chemaţi să le valorificăm în fiece zi. Risipim prietenii, risipim oamenii din preajmă, risipim frumuseţe, risipim bunătate, risipim gesturi ce ne-ar putea înălţa. Risipim multe, dar cel mai grav este că risipim IUBIREA! Adică tocmai darul cel mai de preţ pe care Dumnezeu Tatăl ni l-a dat nouă, oamenilor… Risipim iubirea celor dragi, a celor apropiaţi, risipim iubirea prietenilor, a celor ce ne preţuiesc sincer şi alergăm după himere. Dar ajungem să risipim chiar şi iubirea lui Dumnezeu, nesocotind-o într-un mod atât de dureros… Ne sărăcim singuri, tocmai de ceea ce apoi ajungem să căutăm cu disperare.
O viaţă întru risipire nu duce nicăieri. Este doar o învârtire haotică într-un cerc vicios. Nu e nici urcuş, nu e nici cale. Este o rătăcire fără sens. Şi tocmai după această rătăcire tânjim cu nesaţ, în numele libertăţii noastre. Dar până şi libertatea ajungem să o risipim! Lipsindu-ne de ea prin lucruri înrobitoare…
Suntem supuşi greşelii. Suntem atât de imperfecţi. Suntem răi şi plini de încăpăţânare. Cu greu acceptăm vreun sfat sau învăţătură bună. Am vrea ca toate hotărârile vieţii să le luăm numai de unii singuri. Şi aşa şi facem, până când ajungem să recunoaştem că am greşit. Şi numai această recunoaştere ne poate aduce eliberarea dintru risipirea din care nu mai contenim… Tocmai revenindu-ne întru sinea noastră putem ajunge să luăm hotărârea înţeleaptă a întoarcerii, a revenirii, a regăsirii.. Fără acest pas, oamenii rămân nişte veşnici risipitori, până ce ajung să risipească şi ultima clipă a vieţii lor.
Acest “venindu-şi în sine” este cheia! Este primul pas spre revenire, spre o nouă şansă pe care Părintele ceresc ne-o oferă în orice moment. Aşteptându-ne cu răbdare şi cu speranţa că ne vom întoarce. Aşteptând cu dragoste să ne repună întru ale noastre, în moştenirea pe care nebuneşte am risipit-o.
Atunci când omul realizează cu durere că ne-am risipit prin lucruri fără importanţă, că am pângărit prin păcate frumuseţea sufletească pe care am primit-o la început, că suntem departe de casă şi de Părintele de lângă care am ales singuri să plecăm…. Iar când realizăm toate acestea, nu ne mai rămâne de făcut decât dorinţa puternică de a ne reîntoarce acasă, acolo de unde am plecat întru risipire şi rătăcire: “mă voi întoarce la Tatăl meu…”. Acesta este adevăratul sens al pocăinţei. Şi nu doar o simplă intenţie, ci chiar părăsirea acelei ţări îndepărtate, lumea păcatului, a risipirii darurilor, a înstrăinării.
Parabola fiului risipitor ne arată tocmai Calea revenirii şi a devenirii noastre. Adevărata Cale pe care ne putem împlini rostul în această lume. Calea nerisipirii, Calea Iubirii divine… Tatăl Ceresc ne aşteaptă pe fiecare cu atât de multă iubire…Sursa aici.

Să ne rugăm pentru toţi cei care sunt în zonele acoperite de zăpadă. Şi să ajutăm şi noi cu ceea ce ne stă în putinţă. Doamne ajută!